Incercari. De ce?

     Ce bine ar fi daca l-am iubi pe Dumnezeu si ne-am lasa in voia lui!
     Insa ce fac eu?
     Mai intai, cred ca viata e o lupta si da-i si da-i! - ajung la furie, disperare, epuizare si deznadejde. N-ar fi bine sa consider viata invatare continua si activa, sa imi insusesc lectiile, sa iau notite, cate o nota mica, dar in final sa mi se dea coronita?
     In al doilea rand, cred ca Dumnezeu e rau, surd, orb si, mai ales, absent... Marele Absent. N-ar fi bine sa constientizez ca incercarea vine din greseala mea (am facut eu o prostiuta, ca nu sunt nici pe departe Maica Teresa) si nu de la Dumnezeu. Ce-ar fi sa nu-i mai pun lui Dumnezeu in carca toate nazbatiile mele pentru care trebuie sa platesc. Si daca e sa fim cinstiti - sa recunoastem ca inainte de o mare incercare, primim intotdeauna semne. Dar cine sa le vada cand inima e platosa? Firesc, fiecare platosa are cheia ei, iar omul reactioneaza cel mai bine la "cheia suferintei".
     Pe de alta parte, am observat ca aproape toti oamenii datoreaza intoarcerea lor la Dumnezeu unei incercari, unei mari suferinte...
     Ce face incercarea-suferinta?
     Te invata sa pretuiesti si lucrurile cele mai umile...
     Iti despietreste inima.
     Te face sa vezi cat de neajutorat (si ce tare te dadeai) esti fara Dumnezeu.
     Si apoi cand viata nu ti se impotriveste deloc, sufletul nu prea are motive sa se inaripeze.
     Asa e omul - fara incercari, nu da slava lui Dumnezeu; fara incercari, crede ca este el insusi Dumnezeu si poate stapani lumea; fara incercari, orgoliul lui ajunge la cer... Dar - singura scara la cer e crucea, incercarea... Asa ca omul e poftit la lectie, la ascultare. Si trebuie sa invete. Temeinic. Si sa nu uite ce a invatat pentru ca nimeni nu vrea sa recapituleze la nesfarsit, toti dorim sa trecem la capitolul urmator, si in final sa fim premiati.
     Pentru toti invataceii silitori,\ - premiu - imaginile unor casute de vis din Anglia.