Surprize

     Omul-cea mai bizara fiinta din Univers...
     Un exemplu?
     In cea mai mare parte a timpului isi doreste o schimbare, varietate, bogatie de trairi. O surpriza. Si, bineinteles, surptiza vine, ca de! Universul ce treaba are? asculta, asculta si implineste.
     Doar ca, de cele mai multe ori surptiza e... surprinzatoare! Adica ceva ce nu vrem - o problema. Ne dorim schimbari, surprize -  ne asteptam la ceva placut, mangaietor, parfumat. Si vine ceva zguduitor.
     Oricum, tot ce se intampla in viata noastra are un sens - "Nu trebuie sa-ti fie frica de nimic in viata. Trebuie doar sa intelegi." - Marie Curie
     Altcineva spunea ca ceea ce traiesti nu este ceea ce ti se intampla, este ceea ce faci cu ceea ce ti se intampla. Asadar transforma orice in bucurie. Poate vei fi intrebat vreodata: "Ai gasit bucurie in viata?", "Viata ta a adus bucurie altora?" Si in functie de raspuns ti se va deschide Usa...

"Relief au numai lucrurile negative"

     Spunea pe undeva Marin Preda ca "relief au numai lucrurile negative", in timp ce frumosul si bucuria se dizolva ca baloanele de sapun.
     Oare de ce tot ceea ce ne invenineaza prinde radacini in sufletul nostru, in timp ce binele piere? De ce luptam din greu cu raul si nu ne straduim sa cultivam binele?
     Traind un eveniment negativ, avivam un cocktail de emotii otravite: frica, furie, vinovatie, ura, dezgust, neputiinta, rusine, dispret... Toate acestea sunt asa de puternice - ca o lava ard si distrug... si, conform unui psiholog, John Gottman, e nevoie ca evenimentele luminoase sa fie de cinci ori mai multe pentru a birui o singura traire intunecata.
     Asadar, sarcina unui om intelept nu e sa caute dragostea/fericirea/armonia, ci sa caute si sa gaseasca toate otravurile, obstacolele, temerile din sufletul sau pe care le-a ridicat impotriva Binelui.

"Castelul de sticla" de Jeannette Walls

     Stiam de cand imi iubeam parintii si fratii ca nu voi fi niciodata libera cu adevarat. In timp, mi-am pierdut orice farama de libertate - din cauza/gratie copiilor mei.
     "Atasamentul este originea si radacina suferintei." spune Buddha si e clar ca libertatea e celor mai multi inaccesibila.
     Dar sa ajung sa detest libertatea... nu credeam.
     Jeannette Walls, cu romanul autobiografic "Castelul de sticla", m-a determinat sa vad cum libertatea unora poate fi povara altora. Mai clar: povara libertatii parintilor este purtata de cei patru copii, printre care si Jeannette.
     Daca era doar fictiune - nu m-ar fi tulburat atat. Cum poti sa fii liber de familia ta? de copiii tai? de rosturi vechi si stravechi.
     Libertatea inseamna sa nu ai responsabilitati, termene, sa nu ai legaturi cu societatea meschina, sa te arunci in aventuri, pasiuni si iluzii. Dar in acelasi timp, libertatea inseamna sa nu ai mancare, casa, bani, apa curenta, haine...
     Ceea ce m-a linistit a fost tonul nedrepesiv, neincrancenat al eroinei, faptul ca nu acuza, nu condamna. Apreciaza - inclusiv bizarul dar de Craciun din partea tatalui ei.
     Am inteles ca libertatea vine doar prin muzica, literatura, calatorie... Cunoastere. Ca e ciudata si dureroasa in viata de zi cu zi.

Parinti si copii

     Tot vazand stirile despre familia din Norvegia careia i s-au luat copiii de catre stat din cauze nu prea clare... m-am gandit la statutul (!) meu de mama.
     Sunt o mama buna?
     Dar oare cine iti pune eticheta asta? Statul? Vecinii? Copiii tai? Parintii tai? Scoala? Posteritatea? Propriul suflet?
     Dintotdeauna relatiile parinti-copii au fost delicate si nu cred ca exista parinti/copii perfecti... Cred ca educatia se face in functie de personalitatea copilului - spun asta din experienta. Fiului meu - ca sa se linisteasca - ii citeam/spuneam/inventam povesti... Cuvantul era singura magie care il potolea. Aveam zeci de carti, reviste, brosuri cu povesti... Nu se plictisea niciodata oricat de lunga ar fi fost istorisirea... Dar cu fata mea acest lucru n-a functionat. Cum incepeam povestea, ma intrerupea: "Pe asta o stiu". De la cea mai frageda varsta, ea stia toate povestile. Inca de la primul sunet! Magic, nu?
     Ma gandesc ce-ar fi zis autoritatiile norvegiene de unele dintre metodele mele neortodoxe de educatie? Cand fiul meu avea trei-patru ani, faceam focul intr-o soba de teracota a carei usa devenea incandescenta si de care el era de-a dreptul fascinat. Voia sa o atinga! Va imaginati stresul meu? I-am tot explicat ca se arde, ca face buba, ca mergem la doctor... Cum prindea un moment (se mai duc si mamele la... nu?), era langa soba. M-am gandit ca trebuie sa invete controlat - prin experienta directa - asa ca i-am atins un degetel de soba (nu de usa incandescenta care-l fascina)... A plans vreo 10 minute, dar focul a incetat sa fie un miraj.
     Asadar trebuia sa-l las sa se arda ca sa nu-i stirbesc curiozitatea, autoritatea, demnitatea... sau sa prefer un rau minim pentru a-l invata - sub supraveghere - ca focul e rau?
     Chiar nu stiu...
     Vorba aceea: "Inainte de a ma casatori, aveam sase teorii pentru cresterea copiilor, acum am sase copii si nicio teorie".
     Eu zic sa nu asteptam ca... adormita din padurea frumoasa... sa ne trezeasca psihologi, consilieri, supernnany, pedagogi cu T diplome, si sa ne spuna cum sa ne crestem copiii. Sa ne bazam pe intuitie, pe iubire si pe principiul "ce tie nu-ti place, copilului nu-i face". Iti place sa fii plesnit in public, insultat? Iti place sa te imbraci gros daca ti-e cald? Sa mananci terci (la propriu)? Sa dormi cand debordezi de energie? Asadar - dragoste si intelegere (empatie). Dar trebuie inteles ca nici autoritatea ce presupune iubire si bun simt nu e o trauma. Daca se da de pamant, urla si loveste - o "lipa" (vorba unei prietene) nu-i strica. Dar "o lipa" nu inseamna bataie si bataia nu e rupta din rai. Sau daca e rupta, probabil ca nu e buna si d-aia a fost aruncata. Ca un gunoi.
     Am trait intr-o familie in care nu s-a mers dupa principiul: "Cine cruta toiagul sau isi uraste copilul" si sunt un adult frumos (zic si eu). Nici eu n-am fost de acord ca "unde da mama creste", nu de alta, da rn-am vrut sa aiba copiii mei fundu' cat China... Totusi, am fost o calauza, un far in bezna, o MAMA - nu o prietena cu care faci nebunii, ci mama care te iubeste si cand gresesti, si cand esti genial, care nu incurajeaza isteria, prostia si lenea.
     Un parinte e un om si mai poate gresi, dar sa nu se balaceasca in greseala: violenta fizica/verbala, delasare, indolenta.
     Fericirea pentru o mama este cand baiatul tau iti spune "As vrea sa fiu un parinte ca voi".

Clarificari

     Anul 2016 a inceput sub semnul Creativitatii.
     In primul rand, am primit o carte despre cultivarea creativitatii, apoi am vazut un film despre o tipa care scrie un blog - cu toate riscurile: descurajari, lipsa comentariilor, neintelegeri, frustrari...
     Una peste alta, am inteles ca importanta este bucuria cu care faci ceva, nu neaparat rezultatul. Nu scriu in niciun caz lucruri atat de memorabile incat sa schimb viata cuiva, n-am nici stil desavarsit - scriu pentru bucuria mea si pentru a-mi clarifica unele nelamuriri. Sunt o persoana care prefera sa se exprime in scris, altfel neavand destul curaj sau abilitate. Scrisul mi se pare edificator. Si eliberator.
     Anul 2016 a inceput si sub semnul constientizarii taioase a trecerii timpului. Intr-o noapte alba-alba, am retrait senzatii de acum 20 si ceva de ani. Eram studenta in gazda la o baba absoluta (dar, hai, Dumnezeu s-o ierte!), ascultam radio in surdina, mi-era frica si, surpriza, nu puteam sa dorm. Ce inteleg de aici? Anii trec al naibii de repede si mie mi-e tot frica si nu pot sa dorm! Dezgustator! Daca tot e sa imbatranesc - incai sa ma aleg cu un folos: sa nu mai fiu "maliga" (vorba lu' tata) si sa-mi fac somnul de frumusete. La 20 de ani poate cearcanele sunt romantice, la 40+ - oribile!
     Anul 2016 a inceput si sub semnul incertitudinii: mai poti iubi persoane din viata ta care au gresit sau ai tu impresia ca au gresit? Iubirea si prietenia sunt stari care pot fi sterse usor sau trebuie racaite lasand urme vizibile sau trebuie pastrate cu grija ca ceva pretios care luceste in timp? De fapt, ce te impiedica sa treci peste... "o tradare" a cuiva pe care l-ai iubit/iubesti? Orgoliul - fiara care musca adanc. Nu te intrebi oare daca toate acestea n-au fost provocate chiar de tine? (cine seamana vant culege furtuna)... daca nu cumva le-ai hranit cu satisfactie, iar acum, cand buboiul s-a spart, mandria strange zabala si te mana sa-l acuzi pe celalalt? E mult mai usor sa condamni, sa te dai cu fundu' de pamant - decat sa recunosti ca tu ai provocat dezastrul.
     Asadar... primele concluzii la inceput de 2016:
     1) Chiar daca putin, foarte putin din ceea ce scriu e interesant pentru cineva, pentru mine totul e bucurie. Bucurie cand rememorez, cand ma documentez, caut imagini sau cantece, cand evoc oameni, intamplari, locuri.
     2) Frica e plictisitoare. Teama ca n-am talent, ca voi fi ironizata, criticata, marginalizata, teama ca altii o fac mai bine, ca sunt prea grasa, ca nu sunt o mama buna, teama ca dezlantui demonii adanci, ca sunt prea batrana, prea naiva, prea seaca, prea urata, stearsa, mediocra - la cos cu toate acestea. Raman doar bucuria si dorinta de a-mi lamuri gandurile prin scrisul magic.
     3) In cele din urma... oricine a gresit trebuie iertat. Candva..., dar, daca se poate, cat mai repede. Si pana la urma, daca greseala e impotriva Universului - ea insasi il va pedepsi mult mai dureros decat o faci tu. Iar daca greseala e spre evolutia lui si a altora - nu e pacat?

     P.S.1 - Cartea de care vorbeam (si care a venit ea spre mine - ma rog, prin intermediul cuiva, nu ca prin farmec) este "Lectii de magie - Cum sa-ti cultivi creativitatea" de Elisabeth Gilbert. Iar filmul - "Julie si Julia" - ecranizeaza doua povesti reale din care se intelege: creativitatea (in orice domeniu) te salveaza de la o existenta anosta.
     P.S.2 - Visul (unul din nenumaratele) meu in 2016: sa cultiv lavanda.