Parinti si copii

     Tot vazand stirile despre familia din Norvegia careia i s-au luat copiii de catre stat din cauze nu prea clare... m-am gandit la statutul (!) meu de mama.
     Sunt o mama buna?
     Dar oare cine iti pune eticheta asta? Statul? Vecinii? Copiii tai? Parintii tai? Scoala? Posteritatea? Propriul suflet?
     Dintotdeauna relatiile parinti-copii au fost delicate si nu cred ca exista parinti/copii perfecti... Cred ca educatia se face in functie de personalitatea copilului - spun asta din experienta. Fiului meu - ca sa se linisteasca - ii citeam/spuneam/inventam povesti... Cuvantul era singura magie care il potolea. Aveam zeci de carti, reviste, brosuri cu povesti... Nu se plictisea niciodata oricat de lunga ar fi fost istorisirea... Dar cu fata mea acest lucru n-a functionat. Cum incepeam povestea, ma intrerupea: "Pe asta o stiu". De la cea mai frageda varsta, ea stia toate povestile. Inca de la primul sunet! Magic, nu?
     Ma gandesc ce-ar fi zis autoritatiile norvegiene de unele dintre metodele mele neortodoxe de educatie? Cand fiul meu avea trei-patru ani, faceam focul intr-o soba de teracota a carei usa devenea incandescenta si de care el era de-a dreptul fascinat. Voia sa o atinga! Va imaginati stresul meu? I-am tot explicat ca se arde, ca face buba, ca mergem la doctor... Cum prindea un moment (se mai duc si mamele la... nu?), era langa soba. M-am gandit ca trebuie sa invete controlat - prin experienta directa - asa ca i-am atins un degetel de soba (nu de usa incandescenta care-l fascina)... A plans vreo 10 minute, dar focul a incetat sa fie un miraj.
     Asadar trebuia sa-l las sa se arda ca sa nu-i stirbesc curiozitatea, autoritatea, demnitatea... sau sa prefer un rau minim pentru a-l invata - sub supraveghere - ca focul e rau?
     Chiar nu stiu...
     Vorba aceea: "Inainte de a ma casatori, aveam sase teorii pentru cresterea copiilor, acum am sase copii si nicio teorie".
     Eu zic sa nu asteptam ca... adormita din padurea frumoasa... sa ne trezeasca psihologi, consilieri, supernnany, pedagogi cu T diplome, si sa ne spuna cum sa ne crestem copiii. Sa ne bazam pe intuitie, pe iubire si pe principiul "ce tie nu-ti place, copilului nu-i face". Iti place sa fii plesnit in public, insultat? Iti place sa te imbraci gros daca ti-e cald? Sa mananci terci (la propriu)? Sa dormi cand debordezi de energie? Asadar - dragoste si intelegere (empatie). Dar trebuie inteles ca nici autoritatea ce presupune iubire si bun simt nu e o trauma. Daca se da de pamant, urla si loveste - o "lipa" (vorba unei prietene) nu-i strica. Dar "o lipa" nu inseamna bataie si bataia nu e rupta din rai. Sau daca e rupta, probabil ca nu e buna si d-aia a fost aruncata. Ca un gunoi.
     Am trait intr-o familie in care nu s-a mers dupa principiul: "Cine cruta toiagul sau isi uraste copilul" si sunt un adult frumos (zic si eu). Nici eu n-am fost de acord ca "unde da mama creste", nu de alta, da rn-am vrut sa aiba copiii mei fundu' cat China... Totusi, am fost o calauza, un far in bezna, o MAMA - nu o prietena cu care faci nebunii, ci mama care te iubeste si cand gresesti, si cand esti genial, care nu incurajeaza isteria, prostia si lenea.
     Un parinte e un om si mai poate gresi, dar sa nu se balaceasca in greseala: violenta fizica/verbala, delasare, indolenta.
     Fericirea pentru o mama este cand baiatul tau iti spune "As vrea sa fiu un parinte ca voi".