Se spune ca demult, demult, cand uriasii locuiau pe pamant si zanele se aratau ziua prin paduri si gradini - intr-un sat de la poalele unui munte traiau noua babe. Din tinerete pana la neagra batranete, ele fusesera pastorite. Intr-un fel erau si prietene, dar uneori se certau groaznic - din cauza firilor atat de deosebite. Totusi, aveau in comun dispretul fata de casatorie, iubit le fusese vantul de primavara sau navalnicul Dragobete, sau vreun zmeu turbat fara trup. Dar nebunile astea se stinsesera, acum in serile lungi de iarna (decojind boabe de fasole, torcand, fierband porumb), vie era doar povestea...
Cea mai batrana, o zgarta de baba, era rece, vantoasa, furtunoasa. Una era dulce, blanda, alta cu toane: acu' insorita, acu' neguroasa. Celelalte erau zambitoare, suparacioase, manioase, vesele, nebunatice, jucause. Toate ascultau de zgarta mai batrana deoarece avea un cojoc magic pe care daca-l scutura, incepea sa ninga viscolit.
Intr-un an, babele au plecat cu oile la munte foarte devreme - nici ghioceii nu-si aratasera sfiala si curatia, ca ele erau deja pe creste. Ce s-a intamplat, ce nu s-a intamplat, sigur e ca babele au inceput sa se certe. Rasunau muntii de strigatele lor, de vorbe grele si blesteme. Si atunci, nebuna de baba (mai baba) a inceput sa-si scuture cu putere cojocul, si cerul s-a innegurat, vanturile s-au intetit, gerul s-a otelit, zapada cadea potop. Babele s-au calmat ca prin farmec, frigul le amutise. Din pacate, vifornita pornita cu mare dusmanie n-a mai putut fi oprita, si babele au inghetat bocna, s-au prefacut in stane de piatra.
Ciobanii din sat le-au gasit prin aprilie tot impietrite - asa le vad si azi cei care urca pe Muntii Bucegi, pe Varful Omu.
In amintirea lor - oamenii numesc primele 9 zile din martie - luna cand s-a petrecut intamplarea - Babele.
Si zilele acestea au preluat firea babelor: una e vijelioasa, alta dulce, celelalte zambitoare, suparacioase, manioase, vesele, jucause, nebunatice.
Iti doresc o Baba insorita!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu