Marea mea

     Sf. Augustin spunea ca oamenii merg in locuri straine pentru a se minuna de imensitati, frumusete, curgerea apelor, rasarituri si apusuri, furtuni si liniste, DAR... trec pe langa ei insisi fara sa se minuneze deloc.
     Procedez ca toti oamenii... Dornica de nesfarsitul si albastrul marii, de linistea, misterul si involburarea ei..., de frumusetea diminetii, de strigatul valurilor, de tristetea amurgului... uit ca toate astea se afla si in sufletul meu.
     Fiecare om e o mare... linistit si cald si deodata transformat de niste curenti misteriosi (si mai ales greu de controlat) intr-un strigat furios, intr-un vartej inspumat... ca apoi sa fie rapus de melancolii, deznadejdi si din nou... dimineti insorite de o frumusete dumnezeiasca.
     Pentru mine, marea e si o poarta catre alte lumi... probabil la capatul ei e o tara fascinanta care ma asteapta si spre care zboara pescarusii - priviti totdeauna cu invidie.
     Ca sa-mi umplu ochii de albastru... am mers, din nou, la Corbu...
     Imi plac mult si plajele aglomerate, rasul si tipetele copiilor, muzica antrenanta, lenevitul pe sezlong, bucuria si relaxarea prietenilor, dar, din cand in cand, prefer si singuratatea unui loc magic in care marea e doar a mea... Isi sparge valurile doar pentru mine, albastrul e doar al meu si cerul senin ma rasfata numai si numai pe mine.

     In mijlocul nisipurilor te simti ca o printesa a desertului ce se bucura de vara ei.