Exercitii de memorie

     Ce stia copilaria mea despre Pasti?
     Aproape nimic.
     In copilarie, Pastele era mai mult primavara, curatenie generala, oua rosii, masa imbelsugata... Nimic din purificarea prin post, nimic din chinul teribil al Mantuitorului... Toate acestea au venit mult mai tarziu - cand am cunoscut eu insami suferinta.
     Binecuvantarea familiei era ca Pastele pica totdeauna duminica si sarbatoarea putea fi simtita pe indelete: parintii nu mergeau la serviciu, nici copiii la scoala. In schimb, de Craciun, mama ne scula cu noaptea in cap (incepea serviciul la 7) sa luam prima masa a sfintei zile impreuna. Ma gandesc la dorinta ei ne a ne insufla importanta sarbatorii intr-o lume care se straduia sa distruga frumosul ca un tavalug. Normal ca nu prea intelegeam de ce trebuie sa parasim caldura patucului, de ce trebuie sa mancam in pijama... Abia mai tarziu am vazut frumusetea clipei... E ciudat cum uneori te bucuri mult mai tarziu... Probabil, un dar al ingerului.
     Tot foarte tarziu am inteles rostul "tinerii" acestor sarbatori din mosi stramosi: sa nu uitam, dar mai ales, sa nu iesim din CERC, din timpul sacru. Am avut aceasta revelatie cand cineva s-a indoit de importanta Craciunului: "Care e nasterea adevarata, pe nou, pe vechi" - ma intreba ironic. De fapt, adevarul e sa tii sarbatoarea. Pe nou, pe vechi - asta nu conteaza. Important e sa fii in cercul sacru, trasat de ai tai. Mama a inteles asta de cand, pe vremea comunistilor, ne trezea cu noaptea in cap. Cumva, trebuia sa ne faca sa nu iesim din CERC, sa nu ne pierdem, sa nu ratacim apoi in nestire...
Multumesc, mama!
     Nu-mi amintesc deloc de pasca din copilarie - poate ca mama nu facea, poate nu-mi placea mie... Desi, acum e una din bucatele ritualice preferate (spre deosebire de miel). Oricum, habar n-aveam ca obiceiul de a coace pasca vine din cultura ebraica (n-auzisem nici de evrei, nici de Moise, n-auzisem de foarte multe pe atunci... si ce fericita eram, usoara ca o raza!). Fugind din Egipt, evreii n-au avut timp "sa puna la dospit", asa ca au luat paine necrescuta - azima. In memoria unei plecari dureroase, evreii mananca de Pesah (Pastele lor) aceasta azima in care pun si plante foarte amare, pentru a sugera suferinta, tristetea, oboseala. Spre deosebire de azima lor, pasca noastra, a crestinilor, e dulce, luminata si mandra, fiind asociata cu Invierea Domnului, cu bucuria unei vieti curate, noi. Azima este un simbol al chinului, pasca, unul al luminii, culorii si implinirii.
     Pasca se face in ajunul Invierii, este binecuvantata cu semnul crucii, sfintita in noaptea de Pasti si mancata cu familia in dimineata celei mai luminoase zile a anului.
     Pasca e rotunda ca un soare, ca scutecele Domnului, zic legendele.
     Pentru clubul celor ce ravnesc la siluete de basm, exista si retete de pasca fara coca, desi e bine sa puneti un pic de faina, pentru ca graul, ca si Domnul, e jertfit de nenumarate ori ca sa poata ajunge paine. In plus, Lucian Blaga sustine ca "dupa credinta taranilor nostri din unele regiuni, daca te uiti mai aproape la boabele de grau, bagi de seama ca pe fiecare e infatisata fata lui Hristos". Citind asta - va amintiti probabil de interdictia de a arunca paine - "E cel mai mare pacat!", spunea bunica mea.
     Bobul de grau a inteles ca pentru a aduce bucurie, lumina, prosperitate, armonie, trebuie sa sufere. De nenumarate ori.
     Oare va veni si timpul intelegerii mele?

Aceasta pasca nu e facuta de mine, desi as vrea..