Au fost ploi si inundatii, a fost frig, au suflat vanturi nebunesti, dar nimic n-a pus piedici victoriei trandafirilor...
E timpul lor sacru... In gradini, pe case, garduri, pe pietrele de mormant, la porti - toti maracinii au inflorit... Un tumult de culori si nuante, parfumuri si catifelare...
Se spune ca trandafirii erau albi... si imaculatul trandafir a ramas simbolul Fecioarei - pe care Dante, in Paradisul ("Divina Comedia"), o numeste Roza Mystica...
Erau albi, iar o privighetoare indragostita, nebuna de iubire, si-a cantat patima, strapungandu-si inima in spinul lor... De atunci trandafirul rosu e simbolul focului pasiunii.
Trandafirul cu sapte petale desenat in interiorul crucii este emblema Domnului Iisus, iar expresia "sub rosa" - sub protectia trandafirului - semnifica secretul, confidentialitatea. In antichitate, salile in care se discuta politica aveau ca semn trandafirul cu 5 petale, iar, mai tarziu, deasupra scaunului de spovedanie era desenata aceeasi roza.
Fiecare trandafir sa nasca in noi un suras, sa devenim astfel o necontenita bucurie...
Valsul rozelor ma duce cu gandul la Craciun, de ce ? Nu prea stiu ! Imi place nespus de mult varianta cantata de Demis Roussos "Come waltz with my", este superb si clipul ( celebra scena din "Razboi si Pace", cand Natasa danseaza la bal cu printul Andrei ).
RăspundețiȘtergere...Cică a trăit, demult, pe meleagurile noastre un prinț neasmuit de frumos. Dar pe cât era el de arătos, pe atâta era de îngâmfat și cam rău. Avea plete lungi, ondulate, de culoarea castanei coapte, spre roșcat, ochi adânci și verzi, iar sprâncenele, ah! o minune, jurai că-s desenate. Ce mai sufereau bietele fete din cauza lui! Numai când apărea călare pe armăsarul lui alb, toate domnițele de la curte, dar și fetele de țăran suspinau, iar dragostea le picta flori roșii pe obraji. Bolnave erau.
Prințul se numea Trandafir. Într-o zi, pe când se plimba singur prin pădure, întâlni o fată care culegea ciuperci. Era cuminte, îmbrăcată într-o ie albă de borangic. Când îl zări, ea duse mâna la piept și scăpă toate ciupercuțele, care se împrăștiară toate la cizmele prințului:
-Doamne, cât ești de frumooooos!
-Hm, hm, își drese el glasul. Așa e? Da. Adevărat grăiești. Semăn cu mama…
Și odată zgudui din cap în sus și-n jos, așa cum fac rockerii pe la concerte când îi apucă bâzdâcul. Pletele, care-i ajungeau până la brâu, o atinseră pe sărmana îndrăgostită care închise ochii, leșinată de amor. Părul lui mirosea a mentă și-a miere de tei, a vanilie și-a vin roșu fierbinte…
-Arăt bine, nu?
-Da, prințe, îngăimă tânăra care uită și de ciuperci și de faptul că o cheamă Mădălina.
-Atunci îți dau voie să mă săruți, zise el, țuguindu-și buzele regale înspre ea.
Nespus de fericită, copila închise ochii și se apropie de „minunat”. Abia îl atinse, când simți o înțepătură puternică în buze.
Trandafir râdea în hohote. Între dinți ținea un ac lung.
-Ăsta e pentru slujnicuțe ca tine. Ha! Ha! Ha!
Picuri de sânge căzură pe ia albă a Mădălinei desenând floricele roșii. (de atunci iile au flori roșii pe ele)
Cu lacrimi în ochi, fata i-a spus:
-Blestemat să fii în veci, Trandafire! Degeaba ești frumos și prinț! Sper să nu-ți găsești niciodată perechea și să plătești pentru răutatea ta.
Și zicând acestea, tânăra fugi plângând spre casa ei.
Trandafir niciodată nu și-a găsit fericirea. După ce a murit, necăsătorit și trist, pe mormântul lui a răsărit o plantă cum nu se mai văzuse în lume. Avea spini care înțepau cumplit, iar în vârf o floare cu un parfum neasemuit și petale suave ca buzele lui Trandafir. Și așa i-a rămas numele… si v-am spus Povestea lui Trandafir