Exista zile cand nu jucam teatru? Cand nu purtam masca?
Cred ca atata timp cat avem public (chiar si o persoana), avem si o masca. Doar in singuratatea absoluta putem fi noi cu adevarat...
Masca nu inseamna in cazul de fata minciuna, fals sau ipocrizie.
Masca inseamna diplomatie, politete, bun-simt, dorinta de a-i placea neaparat cuiva, dorinta de a nu rani pe cineva iubit, de a nu parea deplasat.
Sunt clipe cand ai vrea sa lovesti, sa injuri, sa faci sa doara, dar educatia - masca - nu te lasa.
Aceste masti (sub o masca, alta masca), te ajuta sa treci gratios prin viata, sa valsezi printre oameni. Doar nebunii regelui si copiii sunt crud de sinceri - pe primii nu-i iei in seama (nebuni, deh) - celorlalti, dragalasenia si inocenta le vin in aparare.
Lumea - marele teatru si noi toti - actori. Actori in roluri episodice, secundare si in roluri principale. Nu exista sinceritate absoluta. Sinceritatea e un risc - risti sa-ti pierzi prietenii, slujba, statutul, familia, iar toate astea sunt lumea ta (teatrul tau).
Sincer - doar cu tine. Cand esti tu cu tine, ar fi bine sa dai mastile jos, sa te privesti cu luciditate. Dar e oare corect fata de tine? Cand pe ceilalti ii menajezi cu mastile respectului, curtoaziei... Cine stie?
Ideea e ca uneori, satui de atata teatru, suntem sinceri cu cei mai apropiati. Dam jos delicatetea, zambetul, si le zicem vreo doua sa-i usture... O fi bine?
Masca e accesoriu obligatoriu in societate.
Ii iubim pe cei ce nu o poarta?
Ne-ar placea sa ne vedem adevaratele chipuri?
Sau, Doamne fereste, ne-ar placea sa ne auzim gandurile unii altora?
Cat de speriati sau cat de ingretosati am fi?
Cam multe intrebari...
Undeva, candva, sper ca voi primi niste raspunsuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu