Povestea readuce magia

     Nu voi obosi spunand povesti care sa reinvie traditia, iar una dintre cele mai frumoase e cea a martisorului...
     Martisoarele au strabatut veacurile - se purtau inainte de Hristos - se poarta si in secolul XXI. Doar prin aceasta longevitate si tot constituie un miracol.
     La daci - Anul Nou pica de 1 Martie si se purta firul alb-ros' ca simbol al vietii care invinge moartea iernii, ca un talisman.
     Unii spun ca rosul e pasiunea feminina, iar albul, intelepciunea masculina; altii - ca firul impletit e chiar ADN-ul magic - funia vietii.
     Femeile poarta martisor sa nu se ofileasca repede, copiii (carora li se daruia martisorul inainte de rasaritul soarelui), ca sa fie sanatosi si voiosi. De snurul fabulos se agata un ban de aur sau argint, un simbol al norocului, o floare, o initiala, un diamant (!). Sunt si martisoare dulci, feng-shui, iconite - imaginatia omului e nespus de bogata. Initial (acum 8000 de ani), martisorul era o pietricica neteda de rau, vopsita in alb si rosu. Azi, martisorul poate fi si o carte, un parfum, o bijuterie... In orice caz, ceva ce exprima dragostea, respectul, admiratia. Odinioara, martisorul te apara de deochi, de boala. Azi - e mai mult amuzament. Oricum, povestea e fabuloasa: unu lucru atat de mic traverseaza mileniile si ne bucura sufletul.
     Asadar - in aceasta primavara sa provocati bucurie, emotie, surpriza... ca un martisor.

De ce el? De ce ea?

     Cand se indragosteste cineva, oamenii se intreaba uimiti: "Ce-a gasit la el/ea?".
     Am citit de curand o povestioara care ar putea lamuri - oarecum - ceea ce e imposibil de explicat.
     Odata, un calif a auzit ca un poet beduin s-a indragostit fara nadejde de Layla si si-a pierdut mintile din dragoste pentru ea, fapt pentru care era strigat Majnun = smintitul. Califul a devenit curios in privinta femeii care pricinuise o asemenea nefericire.
     "Aceasta Layla trebuie sa fie o fiinta deosebita. O femeie cu mult deasupra altora. Pesemne o fi vreo zana fara pereche." - s-a gandit el.
     Curios, a chemat-o pe Layla la palatul lui. Cand a vazut-o, a fost profund dezamagit. Nu ca Layla ar fi fost urata, schiloada sau batrana, dar nu era nici grozav de frumoasa. Era o fiinta obisnuita. Ca atatea altele. Califul nu si-a ascuns dezamagirea:
     -Tu esti cea dupa care-i innebunit Majnun? Pai, arati cu totul obisnuit. Ce ai asa special?
     Layla i-a aruncat un zambet:
     -Da, eu sunt Layla, dar tu nu esti Majnun.
     Trebuie sa ma vezi cu ochii lui Majnun - altminteri nu vei putea dezlega niciodata taina ceasta care se cheama iubire.


     Daca sunteti curiosi si doriti sa cititi si alte istorii asemenea, faceti rost de "Cele 40 de legi ale iubirii" - un alt roman de Elif Shafak.

Puterea lui 40

     Ma apropii prea rapid de sfarsitul celui de-al 40-lea an al meu.
     Ce-am mai invatat?
     De ce m-am dezvatat?
     Am citit ca 40 e un numar atat de frumos si ca desemneaza o perioada de transformari radicale, profunde.
     ...40 de zile ramane sufletul pe pamant, pregatindu-si ascensiunea catre un alt nivel.
     ...40 de zile au postit Moise, Ilie si Domnul nostru Iisus Hristos... 40 de zile postim si noi acum.
     ...40 de zile si 40 de nopti a tinut potopul lui Noe.
     ...40 de ani au ratacit evreii pana sa ajunga in Tara Fagaduintei.
     ...40 de ani a domnit David.
     ...40 de ani a domnit Solomon.
     ...40 de ani avea Mahomed cand a simtit chemarea de profet.
     ...40 de zile a meditat Buddha.
     ...40 de trepte sunt intre om si Dumnezeu in misticismul islamic.
     ...40 de zile se citeste un acatist.
     ...40 de zile sunt de la Inviere pana la Inaltare.

Dragobetele saruta fetele

     Nu mi s-a intamplat sa fiu sfasiata sufleteste de dilema "Sfantul Valentin sau Dragobete?".
     Valentin, sfant crestin din secolul al III-lea, a fost martirizat in timpul persecutiilor din vremea lui Claudius al II-lea pentru ca sustinea unirea prin casatorie.
     Dragobete, zeu dac, tanar inflacarat, navalnic, este considerat fiul Dochiei, cap de primavara si nanasul pasarilor - care se imperecheaza - fix! pe 24 februarie.
     Zile dedicate - oficial - iubirii si mai multe ocazii de sarbatoare, de ras, de voiosie, de saruturi si imbratisari. Iar - fiindca foamea de paine o mai impaci, dar foamea de dragoste e neostoita - merita sa avem doua zile ale iubirii.
     Dragobetele este si ziua veseliei, a bucuriei de a trai, a exuberantei, a jocului. Si cum sa nu ne bucuram daca - dupa ce ne spalam cu "zapada zanelor" (ultima zapada din februarie), dupa ce semanam busuioc - suntem zburaturite de iubitii nostri?
     De Dragobete, iubirea se pogoara asupra tuturor, chiar si asupra celor care o ocolesc, asupra tuturor - de la pasari la oameni.
     De Dragobete - fie ca primavara sa te gaseasca oriunde ai fi, oricat de inghetat ai fi...
     N-am gandit in februarie cuvantul "primavara", dar de maine, il las sa curga prin toate venele mele.


!!! Daca simti ca nu te poti inveseli din destul, asculta acest cantec si garantez ca vei rade de Dragobete.

Maktub - asa a fost scris?

     Destin sau libertate?
     Soarta sau liber arbitru?
     Fatum...
     Moira...
     Ursita...
     Maktub - asa a fost scris.
     Dar cine scrie?
     Suntem doar niste marionete jucate pe sfori de Marele Papusar?
     Suntem actori intr-o piesa scrisa demult de Marele Regizor?
     Suntem pioni mutati de Marele Sahist?
     Daca ar fi asa, care ar mai fi distractia lui Dumnezeu? Ce scriitor inteligent si-ar citi la nesfarsit propria opera?
     Cred ca Dumnezeu actioneaza ca ecou al actiunilor noastre. Cred ca le zambeste celor care au curajul de a risca, care mergand pe un drum, au curiozitatea sa deschida un geam, o usa, sa se abata pe o poteca, sa se opreasca sa se scalde-ntr-un rau.
     In vremurile de odinioara, oamenii mergeau la Oracolul din Delphi pentru a-si afla destinul. Ce le-a fost scris! Preocupati de ce le-a fost deja dat, ei treceau orbi pe langa vorbele sapate pe frontispiciul templului: "Cunoaste-te pe tine insuti.". Asadar, daca te cunosti, stii ce simti, ce vrei, ce-ti place, ce iubesti,  nu e cazul sa-ti asumi un destin de marioneta, ci sa-ti creezi soarta, s-o modelezi dupa forma sufletului tau.
     Sfantul Isaac Sirul spunea ca "Cine s-a invrednicit a se vedea pe sine insusi este mai bun decat cel ce s-a invrednicit a vedea ingeri." - pentru ca acesta devine colaborator al lui Dumnezeu, parte din divinitate, din energia suprema. Si ce tata n-ar fi mandru de fiul care-si asuma povestea, care-si scrie ursita?
     Mi-ar placea ca in ceasul marii plecari sa spun frumos: "Asa cum AM SCRIS."

"Lumea-i un teatru" Shakespeare

     Exista zile cand nu jucam teatru? Cand nu purtam masca?
     Cred ca atata timp cat avem public (chiar si o persoana), avem si o masca. Doar in singuratatea absoluta putem fi noi cu adevarat...
     Masca nu inseamna in cazul de fata minciuna, fals sau ipocrizie.
     Masca inseamna diplomatie, politete, bun-simt, dorinta de a-i placea neaparat cuiva, dorinta de a nu rani pe cineva iubit, de a nu parea deplasat.
     Sunt clipe cand ai vrea sa lovesti, sa injuri, sa faci sa doara, dar educatia - masca - nu te lasa.
     Aceste masti (sub o masca, alta masca), te ajuta sa treci gratios prin viata, sa valsezi printre oameni. Doar nebunii regelui si copiii sunt crud de sinceri - pe primii nu-i iei in seama (nebuni, deh) - celorlalti, dragalasenia si inocenta le vin in aparare.
     Lumea - marele teatru si noi toti - actori. Actori in roluri episodice, secundare si in roluri principale. Nu exista sinceritate absoluta. Sinceritatea e un risc - risti sa-ti pierzi prietenii, slujba, statutul, familia, iar toate astea sunt lumea ta (teatrul tau).
     Sincer - doar cu tine. Cand esti tu cu tine, ar fi bine sa dai mastile jos, sa te privesti cu luciditate. Dar e oare corect fata de tine? Cand pe ceilalti ii menajezi cu mastile respectului, curtoaziei... Cine stie?
     Ideea e ca uneori, satui de atata teatru, suntem sinceri cu cei mai apropiati. Dam jos delicatetea, zambetul, si le zicem vreo doua sa-i usture... O fi bine?
     Masca e accesoriu obligatoriu in societate.
     Ii iubim pe cei ce nu o poarta?
     Ne-ar placea sa ne vedem adevaratele chipuri?
     Sau, Doamne fereste, ne-ar placea sa ne auzim gandurile unii altora?
     Cat de speriati sau cat de ingretosati am fi?
     Cam multe intrebari...
     Undeva, candva, sper ca voi primi niste raspunsuri.

Saptamana Alba

     Saptamana branzei, alba, a nebunilor...
     Simt acut trecerea timpului, mai ales cand ajung la un prag - de exemplu, Saptamana Alba... Am impresia ca abia am trecut de postul Craciunului, ca abia am impodobit bradul, abia mi-am facut lista dorintelor pentru noul an, ca am si ajuns la un nou hotar - Postul Pastelui...
     Unde se duc zilele noastre?
     Maine incepe Saptamana Alba - perioada ce ne pregateste (sufleteste si trupeste) pentru Marele Post. Asadar, renuntam la carne...
     Sincer, n-ar fi asa greu, daca n-ar trebui sa renuntam si la orgoliu, desantare, rautate, palavrageala, desertaciune... Postul, daca nu e insotit si de curatare spirituala, este doar cura de dezintoxicare, si nu se pune...
     Dar - aceasta saptamana e una dedicata petrecerilor, dezlantuirii energiilor, de aceea acum se organizeaza marile carnavaluri - de la Venetia si de la Rio. Oamenii simt nevoia sa petreaca nebuneste inainte de Marele Post. Bine - sunt unii care-o duc tot intr-o nebunie, care nu dau nicio sansa regenerarii fizice - spirituale, care traiesc dezlantuiti, dar cred ca in spatele acestor rabufniri se ascunde multa teama si tristete.
     Am citit ca originea cuvantului "carnaval" este milanezul "Carne Vale", care, literal, inseamna "adio carne". Din alimentatie si nu numai! Asadar nu urmeaza o perioada prea usoara pentru pofticiosii din noi.
     Marti - e Martea Ciorilor - zi in care se hranesc pasarile pentru a nu distruge livezile.
     Joi - e Joia Furnicilor - zi in care se hranesc furnicile pentru a nu invada gospodariile.
     Si - noaptea de sambata spre duminica e Noaptea Placintelor - ultimul ospat inainte de post.
     Duminica Iertarii incheie Saptamana Alba.
     Iertarea este calea spre libertate... Un om plin de neiertare va raspandi si la cei din jur veninul care se afla in inima sa, si atunci pentru toti, absolut pentru toti, postul de mancare e inutil.

Despre limite si alte slabiciuni

     De curand, am experimentat conditia de pelerin care asteapta cuminte la rand, stare de care m-am cam ferit. Am petrecut aproape 3 ore, pe un frig cumplit, in ninsoare, asteptand sa ajung la crucea parintelui Arsenie Boca. Initial, ca un bun crestin, m-am rugat, am multumit, si i-am incredintat parintelui temerile mele. Odata cu trecerea primei ore, a inceput starea de agitatie: mi-au inghetat picioarele, mainile, si m-am pomenit tremurand. Priveam in jur: oameni de toate starile, multi, foarte multi copii... toti stateau fara sa carteasca, mie-mi venea sa plang si sa renunt.
     Mi-am adus aminte de cuvintele nepotelului meu, un pusti de vreo 8 ani, care statuse si el cu o zi inainte la rand, si cand ajunsese in sfarsit! la capatul asteptarii, strigase de bucurie. Mi-am zis: "iata! a putut un baietel, nu poti si tu?". Cu un efort maxim, si, desigur, cu sprijinul parintelui, am trecut peste proba frigului (a asteptarii, chiar nu ma deranja).
     In drum spre casa, l-am intrebat pe sotul meu cum reusise sa para atat de fericit. Mi-a zis ca citise de curand o istorioara a parintelui Paisie Aghioritul, si asta l-a determinat.
     Parintele Paisie se afla intr-un mijloc de transport ultraaglomerat din Grecia: oameni, pachete, lazi mirosind a peste si caldura sufocatoare. Un cetatean ce avea un loc cat de cat bun se vaita continuu, in timp ce un biet calugar, caruia ii tot cadeau niste lazi in cap, nu zicea nimic, parand chiar multumit. Parintele Paisie l-a intrebat cum de suporta asa bine tot necazul.
     "-Parinte, mai bine este aici decat in iad. Peste doua ore vom ajunge, in iad chinul e vesnic. Slava Tie, Dumnezeule, ca sunt aici!"
     Asadar, in suferinta sa gandim la chinurile infernale si ceea ce ni se intampla ni se va parea ploaie de vara.
     "Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu mai doreste nimic" - Parintele Paisie Aghioritul.

"Onoare" de Elif Shafak

     Cartile mele preferate sunt scrise de femei. De curand, galeria "Doamnelor Dragi" s-a mai imbogatit cu un nume: Elif Shafak. Este o scriitoare de origine turca, dar nascuta in Franta, crescuta in mai multe tari, gratie mamei ei, diplomat de meserie.
     Ca tucoaica, scrie despre neamul sau: traditii, superstitii, mancaruri, parfumuri... Scrie despre pacatul pe care femeile musulmane il poarta cu ele oriunde s-ar duce, si despre onoare - trasatura profund masculina (rusinea, feminina). Scrie cu implicare, intelegere, compasiune, dar fara s-o accepte, despre "crima de onoare" prin care femeile (doar ele) sunt pedepsite.
     "Onoare" este un roman fascinant despre trei generatii de femei, despre traditie si libertatea de a alege.
     "Onoare" este un roman despre o tragedie contemporana: uciderea mamei de catre propriul fiu ("sultanul ei, marul din ochiul ei").
     Actiunea se petrece intr-un sat pitorec locuit de kurzi, pierdut undeva in Turcia... Aici, cu cat saracia e mai crunta, cu atat onoarea e mai mare, iar "onoare" inseamna, in opinia mea, cruzime, lipsa de iubire, neiertare, impietrire. Apoi, actiunea se muta in insolitul Istanbul si se incheie la Londra.
     "Onoare" este un roman despre nevoia de a dansa, de a canta (dar asta fac doar curvele, dupa cum spune traditia), de a fi mangaiat, inteles, iubit, si despre imposibilitatea femeii musulmane de a trai toate astea.

Marul care schimba lumea

     Marul cunoasterii/oprit (devenit "marul lui Adam" - marturie evidenta si vesnica a pacatului) schimba intaia oara lumea: din fiinte frumoase si nemuritoare - fiinte in cautarea (prin suferinta) nemuririi.
     Marul lui Newton schimba cursul stiintei (macar stim de ce ne cad toate in cap: legea gravitatiei!).
     Marul discordiei (al zeitei Eris) schimba destinul Troiei si al nefericitilor ei locuitori.
     Merele de aur il transforma pe Praslea cel Voinic in subiect la examenul de capacitate...
     Un mar misterios este simbolul Apple... Initial, a fost legat de numele savantului Newton - care si apare in prima sigla... Dar marul muscat? O legenda vorbeste despre genialul matematician englez -Alan Mathison Turing (1912 - 1954) - creatorul primului computer modern, criptanalist al guvernului englez in Al Doilea Razboi Mondial. Dupa ce a inclinat balanta victoriei catre englezi, spargand toate codurile germane - este acuzat de homosexualitate, obligat sa urmeze un tratament dur care il arunca intr-o neagra depresie. Alege sa se otraveasca cu un mar cianurat, exat ca in faimoasa scena din desenul Disney - Alba ca Zapada - film pe care il vazuse de vreo 40 de ori. Se pare ca sigla Apple il omagiaza cu discretie pe acest nefericit inventator.
     Marul lui Wilhelm Tell ne invata despre curaj si despre reusita bazata pe iscusinta, dar si despre nebunie: sagetezi marul din crestetul propriului fiu pentru ca nu vrei sa te injosesti in fata cuceritorului?
     Legendele celtice povestesc despre misteriosul Avalon, insula merelor, vesnic acoperit de ceata, pe care se afla Pomul Nemuririi.
     In plus, in cultura ebraica, de Pasti, se gateste haroset, mancare ritualica din mar, nuci, stafide, curmale, scortisoara, vin si miere. Pornind de la aceasta combinatie, am inventat o prajitura absolut delicioasa. Asadar se unge tava cu unt de cocos, se asaza un strat generos de felii de mar, apoi se mangaie cu o pasta de curmale, se presara nuca, se pune iar un strat de mere pudrat cu scortisoara si se da la cuptor. Miresmele din timpul coacerii sunt ele insele un regal. Prajitura se consuma foarte rece. E racoroasa, inmiresmata, si, mai ales, sanatoasa.
     Sper sa intre in legenda ca "Marul Laurei" - marul care schimba monotonia dietei.