Tiparele imi dau siguranta.
Am nevoie de tipare, de program, de reguli... Trebuie sa stiu ce fac de la 5:30 la 23, pe ore, pe minute, pe franturi de respiratie.
Traiesc mult timp un/in tipar, dar dintr-o data apare ceva. O stare. O agitatie. O tulburare. Si atunci imi vine sa urlu (si urlu, chiar daca prietenilor mei nu le vine a crede). Urlu spre disperarea sotului (speriat mereu de ce vor zice vecinii) si spre amuzamentul copiilor.
Cu urletul se iveste din adancurile cele mai adanci dorinta de a evada... Tanjesc la un tren care sa taie noaptea... la un tren care sa ma duca UNDEVA. Trenul acesta e atat de real in sufletul meu ca ma doare intarzierea lui. Intarziere. Tot va veni el - odata si-odata. Candva.
Asteptandu-l - citesc, proiectez vacante pe insule topite de soare, mananc (mancarea pare cel mai usor mijloc de a evada. Toti grasii lumii sunt atat de dornici de evadare, atat de obositi de tipare. Evadeaza din plictiseala cu ceva dulce, cu o ciorbica sau o painica aburinda cu coaja groasa, rumenita...).
Asteptandu-l - ma uit la filme, fac cumparaturi, ma cert si ma iubesc...
Asteptandu-l, chiar plec la drum - imi mai ostoiesc dorul de duca - chiar mai vorbesc cu niste oameni, chiar ma bucur.
Dupa toate astea, intru cuminte in tipare, respir la program, stau cu viata pe ceas. Dorm dupa ceas.
Pana cand... pana cand vad frunzele zburatacite de vant... Atat de libere... De usoare... Pana cand vad pasarile plecand spre tari la care visez... Pana cand imi rasuna in auz suierul trenului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu