Dezamagirea vine din sufletul nostru, ca si iubirea, dorinta, zambetul, plansul, furia, blestemul, iertarea...
Ceilalti nu ne vor dezamagi niciodata daca, undeva, in adancul nostru, nu i-am legat (fara sa-i intrebam) de sperante, iluzii, visuri... Dezamagirea e asadar vina noastra. Rezultatul asteptarilor noastre.
Dar- daca n-ar fi dezamagirea, n-am fi doar niste oameni reci, detasati, neimplicati? Dimpotriva... Niste oameni care-i respecta atat de mult pe ceilalti incat nu asteapta nimic de la ei, care iubesc atat de deplin incat nu se lasa dezamagiti de ei. De exemplu, nu-mi pot imagina ca pe un parinte l-ar putea dezamagi copiii sai. Ii iubim asa de luminos incat tot ce fac e bucurie.
Si totusi, sa n-avem dreptul la putina dezamagire? Ba da - dezamagiti de-o carte, de-un film, hotel, o pereche de strampi, o crema... Dezamagiti de lucruri marunte.
Daca, iata, ne incearca demonul dezamagirii, sa ne gandim la cat de dezamagit ar putea fi Domnul Iisus. Au trecut 2000 de ani si noi tot ticalosi, insensibili, rai, pesimisti, tot n-am uitat de "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", tot n-am invatat iertarea. Nici iubirea. Nici bucuria.
Desigur, El nu e dezamagit de niste copii inca rataciti, inca orbi, inca potopiti de dezamagire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu