Il dolce far niente

     Bine spunea Coco Channel ca exista oameni care au bani si oameni care sunt bogati...
     Vreau sa fac parte din a doua categorie - sa fiu bogata in clipe frumoase, iubire, calm, fericire, relaxare. In plus, vreau sa ating voluptatea si rafinamentul artei de a nu face nimic... "Il dolce far niente".
     Ce inseamna "dulcea facere de nimic"? In nicun caz pierdere de vreme, ci lux, calm si voluptate.
     Am observat ca in ziua de azi trebuie sa ai un adevarat curaj sa spui ca nu faci "nimic". In opinia mea, "nimic" insemnand: beau o cafea uitandu-ma cum isi schimba forma norii de pe cer; citesc pierzundu-ma in dulci reverii; palavragesc cu cei dragi mancand chips-uri sau ma plimb fara scop, adica nu alerg ca sa slabesc. Azi, toata lumea adora sa nu aiba timp. E un titlu de glorie. Intrebarea e daca mai intelegi ceva din toata aceasta alergatura sau daca nu cumva ti-e frica sa dai nas in nas cu tine atunci cand nu faci nimic. Oare nu cumva te temi de tine insati?
     Zic sa traiesc o viata frumoasa (cu dulci pauze in care sa admir apusul sau rasaritul, marea, razele soarelui prin frunze, jocul unor pasari sau al copiilor) ca atunci cand voi imbatrani si ma voi uita in urma, sa ma mai pot bucura inca o data de ea. Baba fiind - sa nu ma ia ameteala de cat m-am invartit in sturlubatica mea tinerete.
     Vin vacantele (folosesc pluralul ca sa intensific bucuria) si decizia mea este sa ma alint intr-un rafinat "dolce far niente" (sper ca prietena mea sa nu citeasca aceste randuri. Tocmai ne-am hotarat sa ne inhamam la o mare si intensa munca in scopuri foarte nobile si profitabile). Totusi, nu-mi ucid singura visul - voi gasi, sigur voi gasi momente in care sa miros iarba abia cosita si sa aud ploaia venind.
     A! Si fiindca sunt pe cale de a ridica la rang de arta placerea de a nu face nimic - m-am gandit sa mai emit vreo doua legi pentru lumea din sufletul meu.
     Prima: sa ma pierd in anonimatul cel mai anonimat, sa fiu doar o picatura invizibila din marele tot, sa renunt la competitii, la dorinta de a excela in vreun domeniu.
     A doua: sa fiu de acord cu toata lumea, oricat de aberante mi s-ar parea unele lucruri. Sa-i aprob pe toti, sa nu le distrug visul sau cosmarul in care au ales sa traiasca.
     A treia: aceste ganduri provocate de cinci randuri de teze, zeci de texte argumentative (cele mai multe tembele), teste de lectura, cursuri, pregatiri in ajun de mari examene - nu trebuie sa fie citite sub nicio forma de I, S si A.

Prin Topkapi

     Viziunea femeii moderne despre harem?
     In primul rand, "un ceva" multicultural: rase variate, religii diferite (uniformizate la islam), limbi ca in Turnul Babel si statute sociale deosebite (de la taranca la nobila delicata).
     In al doilea rand, un amestec bizar de lux, competitie, munca, voluptate, rivalitate, ura, exotism, intuitie, senzualitate, ambitie, inteligenta si, normal, tragism. Mi se pare ingrozitor sa fii una din sutele de femei ale sultanului. Si, deseori, una cu sanse minime. Avand in vedere ca in harem erau aduse cele mai si cele mai - ca sa iesi in evidenta iti mai trebuiau si alte calitati. Inteligenta in primul rand. Fler, talent, "un nu stiu ce si-un nu stiu cum" - vorba poetului. Cred ca frumusetea simplutelor nu era suficienta.
     In mintea mea, imaginea seducatoarei perfecte dintr-un harem cu sute si sute de frumuseti e Scheherezada - femeia care stapanea cuvantul. Povestea. Scheherezada - povestitoarea care il farmeca, seduce, fascineaza pe teribilul stapan doar povestind. Care se salveaza de la moarte - povestind.
     Una peste alta - azi, tot romanul (care acum o mie de ani nici nu cuteza a visa) isi poate baga nasul prin "locul interzis" - haremul de la Topkapi.
     Palatul a fost ridicat de acelasi Mahomed Cuceritorul prin 1465 si a adapostit generatii de sultani, cu familii cu tot. Cand murea un sultan, toate preferatele sale, insotite de copii si servitori se mutau in alt palat, numit "Casa Lacrimilor". La Topkapi venea noul sultan insotit de mama lui - Valide Sultan - aceasta preluand conducerea noului harem. Pe principiul ca sultan fiind, poti sa ai sute de femei, dar o singura mama, Valide Sultan era stapana absoluta.
     "Topkapi" inseamna "poarta cu turnuri", are nenumarate gradini si terase, camere superbe si holuri intunecate, biblioteci, sali de baie, cuhnii, ateliere, curti interioare, fantani - multe sunt deschise publicului, dar si mai multe sunt in continuare interzise.
     Cel mai tare m-au impresionat terasele cu vedere la mare. Apoi gradina cu lalele si foisorul din mijlocul acesteia. M-au atras spatiile largi, exterioare... In incaperi ma temeam sa nu aud fosnet delicat de voaluri, zornait cristalin de bratari sau suspine inabusite...
     In colectiile de la Topkapi se poate admira un diamant urias, de 86 de carate (cu o istorie destul de incurcata), dar pentru romani, vedeta ramane sabia lui Stefan cel Mare. Spre deosebire de sabiile sultanilor - pline de pietre rare si aurite, a lui Stefan e foarte sobra. Taios de rafinata. Si de o dimensiune neasteptat de mare (o avea legatura cu ceva?).
     In fine, locul in care au suferit, ras, iubit, plans, muncit, complotat, murit, povestit sute de ani, mii de oameni... e azi un loc minunat, un parc urias in care te poti rataci, palavragi vrute si nevrute cu prieteni dragi.

Sedusa de Istanbul

     Stiam la ce sa ma astept - doar i-am citit pe Pamuk si Shafak, am urmarit emisiuni de calatorie, am vazut documentare, dar, oricat de pregatit (teoretic) ai fi, tot te izbeste tulburatorul amestec de indolenta si exaltare, de declin si modernitate... Sunt locuri in care Istanbulul e un oras ce zgarie norii cu cladiri de sticla si locuri in care pare un mosneag decrepit. Undeva e infocat, navalnic, impetuos - in alta parte - tihnit, in profund ragaz.
     Cartierul Fatih e unul autentic turcesc: curtenitor (daca ma gandesc la negustorul de rahat - lokum - care ne-a servit cu o eleganta desavarsita), febril (pe stradutele aflate in panta, inguste, pline de marfuri, oameni, tarabe se circula cu o viteza de formula I), colorat si inmiresmat. In Fatih se mananca bine la Lokanta (autoservire), dar si pe strada: Kokorec (mate fripte picante), simiti, dulciuri - o mie, kebap, inghetata, castane coapte, porumb. In Fatih nu se doarme niciodata (prietenii stiu de ce) si pe o straduta ce coboara lin catre mare se afla zeci de terase, inghesuite intim una in alta, in care - din nou! - se mananca bine, si chiar se poate bea o bere. Desi multi calatori spuneau ca Fatih e un cartier traditional, paradoxal, aici am baut bere tihnit fara sa se uite nimeni ciudat la noi. Pe o alta straduta ce urca (dar nu asa lin), se ajunge la nebunia de culori, mirosuri, sunete din Marele Bazar. Ce m-a tulburat a fost lipsa preturilor - asta ducea la dialogul cu proprietarul - la negocieri - pentru care - clar! - nu sunt facuta. Dar, am observat ca intentia de a pleca e considerata un joc, o replica si iute pretul scade cat sa te determine sa mai arunci o privire. Ce mi-a placut a fost ca turcii chiar nu stramba din nas cand afla ca esti roman - tot prietenosi, exaltati, spirit balcanic tolerant.
     In Fatih, casele nu au fost construite dupa planurile stradale, ci drumurile au fost facute in asa fel incat sa nu deranjeze asezarea caselor. In Fatih, pisicile zac in dulce moliciune. La fel si gunoaiele. La parterul unei case darapanate beau ceai si "se joaca in carti" turcii cei batrani, iar eu, ca turist, sunt cumplit de agitata ca n-apuc sa vad tot-tot, ca timpul trece prea iute, ca ochii sunt neutinciosi sa inregistreze tulburatorul amestec de splendoare si abjectie.

Imprevizinil - haotic - fascinant - Istanbul

     Orasul de pe doua continente...
     Orasul cu 3 nume: Bizant, Constantinopol, Istanbul...
     Orasul unor civilizatii uluitoare: crestina (1000 de ani), otomana...
     Orasul unor oameni exceptionali: Sf. Constantin, Justinian cel Mare ("imparatul care nu doarme niciodata"), Mohamed al II-lea Cuceritorul, Suleyman Magnificul si Legiuitorul, Mustafa Kemal Ataturk. Si de asemenea, al unor femei puternice, frumoase, fermecatoare: Sf. Elena, mama lui Constantin, Teodora (care din actrita la circ a ajuns sotia lui Justinian si l-a sprijinit in toate reformele cu inteligenta ei) sau Hurrem (femeia ce i-a devenit sotie lui Suleyman in ciuda tuturor piedicilor).
     Numai intr-un asemenea loc se putea ridica "Biserica Sfintei Intelepciuni a lui Dumnezeu", cunoscuta si sub numele de Sfanta Sofia.
     Intre 532 - 537, Justinian ridica pe ruinele unei biserici din vremea imparatului Constantin - dumnezeiasca Sfanta Sofia, rostind la inaugurare celebrele cuvinte: "Solomon, te-am intrecut!".
     Pe 29 mai, 1453, Constantinopolul cade in mana turcilor. Se spune ca preotii care savarseau Sfanta Liturghie s-au refugiat in zid cu Sfintele Taine, si vor fi eliberati abia cand se va oficia din nou Sfanta Liturghie in Sfanta Sofia. Legenda este confirmata de arhitectul elvetian Gaspare Fossati, care in 1847 restaureaza monumentul, gasind o camera secreta despre care doar pomeneste, dar o sigileaza si nu o arata nimanui.
     Din 1453, biserica devine moschee. Toate icoanele sunt acoperite cu tencuiala, Iisus insusi, de pe uriasa bolta, este ascuns sub caligrafie araba. Raman liberi cativa ingeri, desi unora le sunt acoperite fetele conform normelor musulmane, care nu permit reprezentarea chipurilor divine.
     In 1934, Musfata Kemal Ataturk, parintele Turciei moderne, transforma moscheea in muzeu. Astfel putem vedea azi chipul luminos al Maicii Domnului inconjurat de versete din Coran, putem intra crestini, musulmani, budisti sa ne minunam de eternitatea lucrurilor si efemeritatea oamenilor.
     Un alt edificiu impunator este Suleymaniye, moscheea ridicata intre 1550-1558 de Suleyman Magnificul. Inconjurata de un parc superb si cu o vedere spectaculoasa la Cornul de Aur, moscheea te fascineaza. Alaturi, in doua mici mausolee dorm adanc chiar marele Suleyman cu iubita si ambitioasa sa Hurrem, cu delicata Hatice si rasfatata Mihrimah.
     Asa trece gloria lumii...
     Oamenii - cat ar fi de puternici, inteligenti, frumosi - se duc, se tot duc, dar daca si-au trait povestea cu adevarat, aceasta ramane atragand alti oameni cu alte povesti.
     Inainte de intrarea in orice moschee are loc un ritual de purificare numit ablutiune - prin care musulmanii isi spala mainile, capul si picioarele. In plus, toti vizitatorii unei moschei trebuie sa se descalte ca semn de respect ca patrund in casa lui Dumnezeu. Ritualul descaltarii vine de la evrei, ingerul spunandu-i lui Moise ce se apropia de Rugul Aprins "ci scoate-ti incaltarile din picioarele tale, caci locul pe care calci este pamant sfant!". Chestia asta cu descultatul are si ea urmarile ei - vi le puteti usor imagina stiind ca printr-o moscheie celebra trec zilnic mii de turisti cu adidasii in maini...
     Ultima moschee vizitata a fost Moscheea Albastra, ridicata de sultanul Ahmet (1609-1616). Aceasta se afla fata in fata cu Sfanta Sofia - ca replica si pereche.
     Minunat e ca cele mai multe obiective se afla in insorita piata Sultanahmet: Palatul Topkapi, Sfanta Sofia, Moscheea Albastra, Palatul lui Ibrahim Pasa si Hamamul Sultanei Hurrem.
     Istoria e imprevizibila, uneori glumeata... Astfel, Hamamul lui Hurrem - Razareata (Hurrem inseamna "cea care rade") este astazi un restaurant cu o terasa insorita plina de turisti voiosi care-si beau cafeaua razand.