Eu si piatra filozofala

      Intotdeauna am crezut ca o poveste buna trebuie sa aiba urmatoarele ingrediente: doi oameni care se iubesc, ingeri, carti vechi, calatorii, mistere, case de piatra, si, bineinteles, toata actiunea sa se petreaca la Paris.
     Cateodata, viata unora e chiar o poveste buna, incredibil de buna... De pilda - cea a lui Nicholas Flamel si a sotiei sale, Pernelle...
     Nascut prin 1330 - Nicholas - in ciuda modestiei financiare, ajunge sa stie carte si deschide in Paris, pe langa turnul Saint-Jacques, o pravalie dedicata copierii cartilor, actelor, documentelor... Si pentru ca are un destin special, se indragosteste de o vaduvioara bogata, Pernelle, are un vis cu un inger si cu o carte (adevarul e ca si eu visez carti din care stiu ca as putea afla ceva, dar niciodata nu pot descifra scrisul).
     Cartea misterioasa din vis vine la el in realitate - are 21 de pagini (3*7), desene incalcite (seamana cumva cu cartea lui Ruben din "Sarmanul Dionis"), si apartine lui Abraham Evreul. Urmeaza odiseea descifrarii: o calatorie initiatica la Compostela, intalnirea cu un mag/doctor evreu, si munca titanica alaturi de frumoasa si devotata (probabil si isteata) Pernelle.
     Si - da! - Nicholas marturiseste ca a descoperit piatra filozofala (El Iksir - elixir - in limba araba), cu care de trei ori a metamorfozat umilele metale in aur nobil. Ca urmare, el a ridicat 14 spitale, a refacut cimitire si biserici, si a ajutat numerosi oameni sarmani. Casa lor se afla si azi in Paris, cartierul Marais, strada Montmorency nr. 51, si inca este locuita.
     Se pare ca el se afla si azi printre noi - unii spun ca l-au gasit in India (au aparut si reportaje) - eu cred ca e chiar Mos Craciun, altfel de unde ar avea batranul cel bun bani pentru cadouri si puterea de a le oferi atat de rapid si cu atata drag?
     Ideea e ca Nicholas si Pernelle - chiar sunt un cuplu extrem de cunoscut: intrebati orice pusti-fan "Harry Potter", si va va da amanunte. Asadar, printr-o carte, au devenit cu adevarat nemuritori.
     Desigur, n-am sa gasesc niciodata piatra filozofala, dar as vrea sa fiu eu insami aceasta piatra: sa transform in aur-bucurie tot ce ating, sa fiu atat de calma-vesela-generoasa incat cei ce ma vad sa se simta de parca ar fi inghitit deodata o felie de soare.

Revenim?

     "In cer <<a invata>> inseamna sa vezi, pe pamant inseamna sa-ti amintesti" - Pindar
     Despre metempsihoza (transmigratia sufletelor) am auzit pentru prima data citind "Sarmanul Dionis", de Mihai Eminescu. Am fost atat de frapata ca o minte stralucita s-a gandit la reincarnare - pe care o socoteam doar o idee amuzanta... Si cum o carte o cheama pe alta - am citit "Adam si Eva" de Liviu Rebreanu. Chiar si Rebreanu, autor serios, canonic!, realist si obiectiv? Reincarnarea parea deodata ceva foarte demn de luat in seama.
     In cultura europeana - primul care trateaza spinoasa (azi!, atunci - nu) problema a fost Platon. In finalul dialogului "Republica", el scrie povestea (mitul) lui Er, fiul lui Armenius. Acesta, revenindu-si dupa ce zile in sir fusese socotit mort, povesteste cum cei cu adevarat buni, desavarsitii, merg spre cer, ceilalti, care mai au de reparat, pe ici - pe colo, isi aleg o cale, un trup, o alta viata, in care sa ispaseasca, sa invete, sa capete minte, sa se intelepteasca. Dupa alegere (pe care - atentie - singuri o fac) beau din apa uitarii si tusti! iar ii aduce barza.
     La ce foloseste reincarnarea? Ca sa dezvolti virtuti precum - iubirea, compasiunea, rabdarea...
     Bineinteles ca urmandu-l pe Iisus (Calea, Adevarul si Viata), vei fi scutit de "Eterna reintoarcere". Dar cati dintre noi iertam ca sa fim iertati; nu aruncam cu o pietricica desi suntem cocosati de pacate; nu ne intristam, nu deznadajduim, nu hulim, nu ne indoim? Cati?
     Acei putini merg in lumina, si - deci - pentru cei ce-L iubesc si asculta, si ii urmeaza lui Iisus, nu exista reincarnare. Dar pentru noi - gloatele?
     Revenim?

A avea sau a nu avea bun-simt

"Bunul-simt nu este o binecuvantare, ci o pedeapsa: daca tu il ai, trebuie sa-i suporti pe cei care nu il au." - Ch. Perrault

     Nu am intalnit niciodata oameni care sa recunoasca fatis ca n-au bun- simt. In schimb, am auzit destui ce-si numesc nesimtirea - act de curaj.
     E adevarat, uneori, instinctul ne indeamna la o reactie imediata si, din pacate, efectul acesteia este distrugerea unei relatii, prietenii sau, mai rau, distrugerea unui suflet. Asadar - daca in clipa de nebunie ar interveni bunul-simt - n-ai sari sa jignesti, sa lovesti cu un cuvant, sa dai replica, sa arati ce spiritual - acid esti, si, astfel, te-ai scuti si i-ai scuti si pe ceilalti de la multa suferinta.
     La incalcarea unei reguli de bun-simt faci pe cineva sa sufere, ii creezi o stare de disconfort. Bunul-simt ne invata ca sunt adevaruri care trebuie spuse, si adevaruri care nu se spun. Bunul-simt nu este innascut, implica o adevarata filozofie de viata, include cunoastere, delicatete, intelepciune, onestitate, compasiune. Prietenii lui sunt Prudenta, Rabdarea, Decenta si mai ales Iubirea. Dusmanii - "Celalalt este vinovatul", "Sunt o victima", nesimtirea vazuta ca sinceritate.
     Un savant arab (persan) din Antichitate, intrebat ce valoare reprezinta omul in matematica, a raspuns:
"Bun-simt = 1
Frumusete = 10
Bogatie = 100
Educatie = 1000, insa, daca dispare simbolul bunului-simt, adica 1, raman zero-urile."
     Admit ca in dragoste lipseste de multe ori bunul simt, fapt ce reiese bine dintr-un cantec grecesc, descoperit de curand.

Mereu Paris

     Parisul - mereu socant, surprinzator, iritant, fascinant...
     Parisul ne-a furnizat o experienta amuzanta - acum multi ani - la Muzeul D'Orsay.
     Cuminti si seriosi, ne extaziam in fata tablourilor de care auzisem in liceu de la profa de istorie a artelor - un optional ce s-a facut numai cativa ani dupa revolutie. Din pacate. Emotionata - ca o scolarita - nu-mi reveneam in fata unor nume geniale - Monet, Van Gogh...
     In D'Orsay: calm, serenitate. Deodata, se aude o rumoare iesita din comun - total nepotrivita cu atmosfera dintr-un muzeu, fie el si parizian. Ne-am indreptat curiosi spre acel punct. Nu ne dadeam seama - din cauza multimii adunate - despre ce e vorba. O capodopera, desigur. Rosi de nerabdare, ne-am infiltrat printre iubitorii de arta ce-si aratau printre exclamatii admiratia. Si... am fost cuprinsi brusc de uimire, soc, perplexitate, uluiala (eu cred c-am si rosit). Tabloul, celebru si controversat, ii apartinea lui Gustave Courbet - "Originea lumii".
     O origine a lumii, realist de realista, cu tot ce-i trebuie, reusise sa captiveze atentia tuturor. Si noi, care fotografiasem toate capodoperele, pe aceasta ne-am jenat s-o prindrem pe pelicula. Ma gandeam ca ma intreaba Micuta (bunica): "Pentru asta ai fost, mama, tocmai la Paris?".
     Cu mare drag, v-as delecta cu imaginea faimosului tablou, dar unui pictor scandinav din America i s-a dezactivat din aceasta pricina contul de pe Facebook. O tanara actrita, care imbracata doar cu o rochita aurie in ton cu rama tabloului - a incercat sa dea viata imaginii din tablou (si chip!), a fost rapid arestata. Asa ca nu risc.
     Va las sa cautati imaginea, sa admirati o opera din 1866!!!, dar de o rara actualitate, sa va extaziati si sa reflectati la - "L'origine du monde".

Tentatia perfectiunii

     Alergam innebuniti dupa perfectiune: concediul perfect, barbatul perfect, familia perfecta, prieteni perfecti, silueta perfecta, unghiile perfecte.
     Ce inseamna perfectiunea? Zbatere continua.
     Si pentru cine vrem sa fim perfecti? Dumnezeu nu ne vrea perfecti. Daca ne-ar fi dorit asa, ne-ar fi daltuit papusi fara libertate de alegere.
     Si apoi - perfectiunea este sinonima cu frumusetea? Atunci, Venus din Milo n-ar mai trona orgolioasa la Louvre, ci la groapa de gunoi. Cred ca frumusetea tine mai curand de magie, sensibilitate, subtilitate, bunatate, iar perfectiunea de forma, de materie, de ceea ce e rece si exterior.
     Perfectiunea aduce fericirea? Daca vrei sa fii perfect pentru ceilalti - vei fi permanent nefericit. Totdeauna, oricat te-ai stradui, cineva va ridica din sprancene aratand spre greseala ta mica-micuta. Va exista cineva care va vana maruntele scapari si-ti va darama castelul.
     Perfect pentru tine? Dar care e granita perfectiunii si cate sacrificii ai de gand sa faci pentru a ajunge cat de cat aproape? Daca esti perfect la serviciu, mai ai timp sa fii perfect si in familie?
     Poate ca perfectiunea inseamna:
     ...respectul fata de familie, prieteni, cunoscuti, oameni (nici macar n-am zis "iubire", respect ar fi suficient, sa nu mai ranesti asa des)
     ...ruga de multumire catre Dumnezeu
     ...zambetul din inima
     ...departarea de nevoia "de a judeca"
     ...intelegerea... "ca Tu ai zidid rarunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcatuit in pantecele maicii mele. Te voi lauda, ca sunt o faptura sa de minunata. Minunate sunt lucrurile tale, si sufletul meu le cunoaste foarte" (psalmul 138)
     Sa intelegem ca suntem minunati, nu perfecti.

"Se ia o bucata de piatra,

se ciopleste cu o dalta de sange,

se lustruieste cu ochiul lui Homer,

se razuieste cu raze

pana cubul iese perfect.

Dupa aceea, se saruta de nenumarate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

si mai ales cu gura infantei.

Dupa aceea se ia un ciocan

si, brusc, se sfarama un colt de-al cubului.

Toti, dar absolut toti zice-vor:

-Ce cub perfect ar fi fost acesta

De n-ar fi avut un colt sfaramat!"

"Lectia despre cub" - Nichita Stanescu

Iar si iar..."Chocolat"

     De ce-mi place acest film?
     Deoarece Vianne e singura mama din oras care poarta pantofi rosii, deoarece ea nu e in randul lumii, nu tine cont de gura targului, ci de pasiune, dragoste si fantezie.
     Societatea din film e ca oricare alta: un pat al lui Procust care te mutileaza spiritual (uneori si fizic) - DAR... trebuie sa spui "Stop!" conformismului, reprimarii, normelor, dogmelor.
     Imi place filmul deoarece femeile sunt puternice, au curajul de a fi unice, pentru ca "nu sunt prea duse la biserica" - in sensul cel mai bun.
     Si, normal, imi place, pentru ca pe alocuri zambeste si Johnny Depp...

Ganduri la inceput de an

Pentru cine vrea sa creada - am o mie de motive.

Pentru cine nu vrea sa creada - n-am nici macar unul.

     Azi traiesc in umbra celor ce am gandit ieri - si - azi - arunc umbra/lumina asupra celor viitoare.

     Asadar...

     ...sa nu privim doar in jos cu ochii incetosati de lacrimi, furii, regrete, frustrari...

     ...sa alegem optimismul, asa cum ne alegem dimineata hainele...

     ...sa alegem optimismul daca suntem cu adevarat crestini - deznadejdea e cel mai mare pacat...

     ...sa alegem iubirea (sau macar toleranta) deoarece numai cel ce iubeste se bucura si e iubit de Dumnezeu. Pentru cine nu zambeste, nu iarta - ceilalti sunt iadul (Sartre: "ceilalti - iata iadul!")

     La inceput de an frumos si bun, imi doresc:

     sa iertam repede repede

     sa sarutam incet

     sa dorim si sa actionam

     sa auzim zambete

     sa imbratisam mai mult

     sa zambim si cu ochii

     sa invatam sa avem mereu un zambet ascuns in inima (cum ne indemna parintele Arsenie Papacioc).