Fericirea e...
...sa fie cald in casa cand afara crapa pietrele
...sa fie curat oriunde mi-arunc ochii
...sa-mi imbratisez, mangai si sarut copiii
...sa radem impreuna cand mancam
...sa bem sampanie fara un motiv special
...sa ne uitam la acelasi film
...sa impodobim bradul
...sa facem ceva bun (chiar si un gratar)
...sa vorbim despre o carte
...sa ne plimbam cand ninge
...sa se opreasca lumina si sa jucam "Fazan"
...sa miroasa a ceva dulce si a vin fiert
...sa facem bagajele pentru o calatorie
"Fericirea e o calatorie, nu o destinatie."
Ce bine ar fi daca l-am iubi pe Dumnezeu si ne-am lasa in voia lui!
Insa ce fac eu?
Mai intai, cred ca viata e o lupta si da-i si da-i! - ajung la furie, disperare, epuizare si deznadejde. N-ar fi bine sa consider viata invatare continua si activa, sa imi insusesc lectiile, sa iau notite, cate o nota mica, dar in final sa mi se dea coronita?
In al doilea rand, cred ca Dumnezeu e rau, surd, orb si, mai ales, absent... Marele Absent. N-ar fi bine sa constientizez ca incercarea vine din greseala mea (am facut eu o prostiuta, ca nu sunt nici pe departe Maica Teresa) si nu de la Dumnezeu. Ce-ar fi sa nu-i mai pun lui Dumnezeu in carca toate nazbatiile mele pentru care trebuie sa platesc. Si daca e sa fim cinstiti - sa recunoastem ca inainte de o mare incercare, primim intotdeauna semne. Dar cine sa le vada cand inima e platosa? Firesc, fiecare platosa are cheia ei, iar omul reactioneaza cel mai bine la "cheia suferintei".
Pe de alta parte, am observat ca aproape toti oamenii datoreaza intoarcerea lor la Dumnezeu unei incercari, unei mari suferinte...
Ce face incercarea-suferinta?
Te invata sa pretuiesti si lucrurile cele mai umile...
Iti despietreste inima.
Te face sa vezi cat de neajutorat (si ce tare te dadeai) esti fara Dumnezeu.
Si apoi cand viata nu ti se impotriveste deloc, sufletul nu prea are motive sa se inaripeze.
Asa e omul - fara incercari, nu da slava lui Dumnezeu; fara incercari, crede ca este el insusi Dumnezeu si poate stapani lumea; fara incercari, orgoliul lui ajunge la cer... Dar - singura scara la cer e crucea, incercarea... Asa ca omul e poftit la lectie, la ascultare. Si trebuie sa invete. Temeinic. Si sa nu uite ce a invatat pentru ca nimeni nu vrea sa recapituleze la nesfarsit, toti dorim sa trecem la capitolul urmator, si in final sa fim premiati.
Pentru toti invataceii silitori,\ - premiu - imaginile unor casute de vis din Anglia.
Cand am citit pentru prima data scrisorile unor oameni care s-au iubit, au suferit, au plans, au urat, au ras - ca si mine - adunate in volumul "Dulcea mea Doamna/Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu - Veronica Micle" - m-a speriat indiscretia, dorinta noastra de a afla neaparat, de a scotoci in intimitatea cuiva. Volumul a aparut in 2000, la 150 de ani de la nasterea poetului. Si a femeii iubite. Contine scrisori despre care nu s-a stiut nimic pana la aceasta aparitie. Corespondenta a fost pastrata intr-un seif din strainatate de catre urmasii Veronicai, ultima detinatoare fiind stranepoata acesteia.
Femeia "care radea frumos, canta ca un inger", avea parul blond, ravasit si cei mai senini ochi albastri, era si foarte inteligenta. Sclipitoare. Scria si ea poezii, dar s-a pastrat mereu in umbra poetului iubit.
Orfana de tata, a trait intr-o saracie lucie, dar a fost eminenta la scoala. Frumusetea si sclipirea gandului l-au atras pe profesorul ei, Stefan Micle, care o si cere de sotie. Se casatoreste la 14 ani cu un barbat cu 30 de ani mai mare. Copilarie sfasiata. Iubire? Doar mult respect pentru barbatul care a scapat-o din mizerie si a educat-o cu grija paterna.
La 22 de ani - cand l-a intalnit pe Eminescu la Viena - avea deja doua fiice. O mama tanara a descoperit iubirea - farmecul plimbarilor, bataile rapide ale inimii.
In 1874 se reintalnesc la Iasi, unde Eminescu frecventeaza salonul literar al Veronicai. Nu se stie cand relatia lor devine intima (1874? 75? 76?), dar la 29 de ani (cand ramane vaduva) - Balauca ar putea sa se casatoreasca cu poetul "pururea dus pe ganduri", tandru si furios, suav si nebun de gelozie.
"Prietenii", departarea si banii au impiedicat oficializarea legaturii. Unul dintre prieteni e chiar Titu Maiorescu. Marele critic o cunostea pe Veronica de cand era eleva. Predand la scoala unde ea invata, a fost banuit de legaturi indecente cu o profesoara, iar fata a depus atunci marturie impotriva lui. Normal ca n-a uitat niciodata si s-a razbunat impiedicand subtil casatoria. Banii. Mereu banii. Atunci si acum. Veronica abia primise pensie de urmasi pentru a-si educa cele doua fete (s-a ambitionat sa le dea la scoli pentru a nu fi nevoite sa-i calce pe urme casatorindu-se nepotrivit) si n-ar fi vrut sa o piarda, mai ales ca Eminescu castiga infim, neputand sa sustina o familie.
Cele mai dulci clipe din viata lor cred ca au fost cele din Viena, momentele intalnirii, si cele petrecute la Varatec. La manastire si in jurul ei erau rasfatati de aer, soare, plante, padurea de argint si de Dumnezeu...
La inmormantarea poetului iubit, ziarele au scris ca o femeie misterioasa i-a pus pe piept o delicata cununa din flori de nu ma uita.
Aceeasi femeie misterioasa s-a retras la Varatec, unde dupa 50 de zile, in culmea depresiei, se otraveste cu arsenic. Doctorul afirma ca l-a baut cu "lacomie hotarata", probabil decisa sa-si reintalneasca iubirea in alte lumi. Mai blande...
Corespondenta lor e pentru noi literatura...
Dragostea lor... poveste.
Dar toate aceste intamplari minunate si cumplite au fost - pur si simplu - viata.
"Nici cei mai buni oameni nu sunt scutiti de egoism." - V. Hugo
Cu totii suntem egoisti intr-o anumita masura. Mai mare/mai mica. Egoismul si orgoliul sunt cataligele omului modern. Ele il ridica atat de sus incat ramane singur, iar in momentul caderii, se sparge in mii de farame.
Pentru a ne verifica doza de egoism, sa ne gandim la urmatoarele situatii:
-problemele mele sunt totdeauna mai importante decat ale celorlalti.
-cei care nu sunt de acord cu mine - gresesc.
-nimeni nu ma apreciaza.
-nimeni nu ma iubeste.
-ceilalti imi gresesc constant.
-toti oameni sunt rai si nu vad cat de minunat sunt.
-nimeni nu are nimic important de facut in afara de mine.
-eu muncesc, gandesc, sufar - ceilalti stau, se distreaza, profita.
Egoismul este o stare naturala a fiintei umane si numai cei care vor sa evolueze sparg platosa-egoism. Reusind sa iesi din mrejele egoului, devii cu adevarat invulnerabil. O solutie este smerenia - "Cand te vei smeri, atunci toti ti se vor parea sfinti. Cand esti plin de tine, insa, toti ti se par rai" - parintele Iosif Sihastrul.
Se spune ca traiau odata doi tineri soti care se iubeau nespus. Incepand razboiul, baiatul pleaca pe front unde rezista doar cu gandul la dulcea sotie. Cand in sfarsit se intoarce, la o rascruce (de drum, de viata), se intalneste cu un consatean care-l caineaza: "Vai, tie! Sotia ta a suferit de varsat si fata i s-a slutit." Omul petrece noaptea in santuri. A doua zi, cand se intalneste cu sotia dorita, aceasta constata cu durere ca iubitul ei a orbit in razboi.
Anii se scurg fericiti. Candva, femeia se stinge linistita si iubita, barbatul ii inchide ochii si ii deschide pe ai sai.
Asadar - uneori infrangerea egoismului inseamna sa devii orb pentru a nu-l rani pe celalalt. Nu orbire din indiferenta sau prostie, ci din iubire adanca.
"Egoismul - arta de a vedea in tine insuti ceea ce altii nu pot vedea." - G. V. Higgins
"Egoism nu inseamna sa traiesti cum vrei, ci sa le ceri altora sa traiasca cum vrei tu." - Oscar Wilde
Mama: noi suntem ca sa-i ajutam pe ceilalti.
Pustiul: si atunci ceilalti pentru ce mai sunt?
Si pentru ca nu sunt egoista, impart cu voi bucuria si emotia acestor melodii.
Cata credinta ne trebuie?
Ca sa mutam muntii din loc - e suficient sa avem credinta "cat un graunte de mustar".
Dar noi, nu vrem sa mutam muntii...
Deci cata credinta ne trebuie pentru a dobandi pacea, armonia, intelepciunea? Nu cred ca exista vreun termen de comparatie...
Se stie ca Domnul Iisus ne-a incurajat: "pe toate cate le cereti rugandu-va, sa credeti ca le-ati si primit, si le veti avea." Asadar, sa indraznim sa cerem din suflet, cu mainile impreunate... Sa cerem dimineata si sa multumim in fiecare clipa... Si daca nu avem timp (stiindu-se ce ocupati suntem!!!) e bine macar sa ne aducem aminte de Dumnezeu... Aducerea aminte de El este si ea rugaciune.
Rugaciunea de dimineata (care nu zace doar pe buze, ci se ridica din inima) opreste gandurile negre, purifica inima, intensifica protectia divina si ne face sa nu ne mai simtim singuri, obositi si fara rost.
Rugaciunea se face cu mainile impreunate - obicei preluat din Orient (India) unde nu doar Dumnezeu se saluta asa, ci si om cu om (mainile impreunate insemnand de fapt: "onorez divinitatea din tine care este si in mine.").
Rugaciunea...
...grairea, tainirea noastra cu Dumnezeu
...toata viata mea in cautarea mea de Domnul
Prin rugaciune - ne aparam, ne bucuram, ne strigam durerea, ne tinem gandurile in frau, ne sprijinim, il ascultam pe domnul si facem pasi catre El.
Si o frumoasa rugaciune de la parintele Arsenie Boca:
Zilnic, in lume calatoresc milioane de pelerini: la Ierusalim, Santiago de Compostela, Lourdes, Medjugorje, Meka... La noi, octombrie vine cu pelerinajul la Sf. Paraschiva (14 oct) si la Sf. Dimitrie (27 oct).
De ce vin oamenii cu sutele la raclele sfintilor, stau la cozi enorme, uneori in conditii atmosferice nefavorabile cand ar putea sa se inchine oricand la acesti sfinti, in orice zi a anului?
In primul rand, pentru ca sacrul este mai intens in zi de sarbatoare. Apoi, rugaciunea colectiva e mult mai puternica decat cea personala. Nu in cele din urma - deoarece omul simte ca trebuie sa faca si el un mic dar lui Dumnezeu. Si de ce ar cam avea nevoie Domnul? De un efort, de sacrificiu, de asteptare, sete, un pic de foame... Asteptand, ramai singur cu gandurile tale... te rogi... faci ordine in sentimente, afli "povesti" mult mai cumplite ca ale tale. Iti dai seama ca de fapt esti atat de fericit, ca Dumnezeu te iubeste.
De ce vor oamenii sa atinga niste "oase"?
Mai ales pentru ca omul simte nevoia sa dea corp credintei sale. Lui ii este greu sa creada intr-un Dumnezeu abstract, imaterial, dar ii vine lesne sa se roage la... Sfantulita (Sf. Filoteea a noastra). Sfantulita e o prezenta, o poti atinge, ii poti spune... m-a tulburat foarte mult o femeie batrana, in marea ei simplitate si uriasa ei credinta - plangea, se vaita, povestea Sfintei. Ca unui parinte. Ii dadea detalii, o ruga... Atunci mi-am uitat gandul egoist si am implorat-o pe Sfanta sa faca tot ce stie sa o ajute. Avea atata incredere si atata durere...
Si ce e mai important - moastele nu sunt niste oase acolo, sunt trupuri de sfinti, iar parintele Arsenie Boca spunea "cand nu voi mai fi printre voi, va voi ajuta mai mult decat acum" - asadar, prin moaste, sfantul isi trimite energia, ajutorul, intelegerea... Sfintii au fost oameni si ei inteleg bine nevoia omului de material, de pipaibil, de cineva pe care sa-l atinga, cu care "sa taineasca". Cand te apropii de moaste, o faci pentru ca tu crezi in prezenta sfantului care le-a insufletit. Tu cauti lumina, caldura sfantului si puterea acestuia de a face un miracol pentru tine.
Pelerinajul implica intotdeauna o calatorie. Mai intai concreta, exterioara, apoi aceasta declanseaza o alta - interioara. Amandoua te fac sa atingi pacea - despre care nu poti vorbi, pe care nu o poti povesti, dar ai trait-o si asta e foarte important.
Din afara - pelerinajul, statul la coada, asteptarea, lacomia cu care se mananca ceva dupa ce ai zabovit 5-10-12-20 de ore in picioare - par comice. Vazuti la televizor, pelerinii provoaca zambete ironice. O turma.
Din interior - pelerinajul e dramatic. Ce-i face pe acesti oameni sa se urneasca de la casele lor, sa astepte ore in sir? De cele mai multe ori, suferinta, frica, boala, saracia, vrajba, umilinta, singuratatea... Uneori, nevoia de a multumi, dorinta de a trai un miracol, de a atinge starea de pace.
Pelerinajul este, de fapt, un drum spre tine insati, un drum al regasirii, al bucuriei...
Un pelerinaj cu bine!
Mi-ar placea... ne-ar placea, fetelor, sa auzim odata (pana sa ne ofilim de tot. Ma rog, e bine si dupa):
"Cuvintele mele au plouat peste tine, mangaindu-te.
Vreau sa fac cu tine
ce face primavara cu ciresii."
Pana cand ne va atinge acea clipa magica, sa citim Pablo Neruda (scriitor, dar si om politic chilian ce a luat Premiul Nobel pentru literatura in 1971). Sa aflam "Cine moare?"
"Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile". Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi..."
Sa mai aflam si ca:
"Un copil care nu se joaca nu este copil, dar omul care nu se joaca a pierdut pentru totdeauna copilul care traia in interiorul sau, si de care ii va fi groaznic de dor."
"Visele nu se risipesc, dar nici nu zboara daca nu le dai aripi."
Viata bate filmul... Tradati in dragoste... Femaia fatala si poetii... titluri de azi pentru o poveste de peste o suta de ani.
Cu totii am citit/invatat poeziile lui St. O. Iosif sau pe cele ale poetului simbolist - al florilor - Dimitrie Anghel, dar cati stim povestea prieteniei/despartirii celor doi? Tineri, talentati, entuziasti, cei doi poeti se intalnesc la Paris. Se naste o frumoasa tovarasie literara ce dovedeste ca aveau in comun trairile artistice, arderile creatoare. N-aveau cum sa stie ca vor mai avea ceva "in comun", ceva ce ii va aduce la moarte. Pe amandoi.
Intors in tara, St. O. Iosif devine un poet faimos. Studentele de la Litere comenteaza la seminarii poeziile sale. Una dintre acestea, indragostita de faima poetului, il si intalneste. Povestea urmeaza drumul clasic: "Te-am vazut, mi-ai placut, ce ramane de facut?". Casatoria. Tot clasic: sotul St. O. Iosif, spre deosebire de poet, o dezamageste pe pasionala sa sotie, Natalia Negru. Ce admira la poet - melancolia, fragilitatea, sensibilitatea, naivitatea duioasa - uraste la sot (desi acest "copil linistit" o ajuta sa debuteze si sa se impuna in lumea literara).
Era timpul sa intervina "bunul prieten".
Dimitrie Anghel, un spirit "aprins si demonic", navalnic, nebun, pasional (nu te-ai gandi citindu-i poeziile... cu flori) - era "acidulat ca o sampanie" - cum spune Natalia. Urmarea e previzibila: St. O. Iosif e parasit, femeia urmandu-l pe Anghel - cu care se va si casatori rapid.
Dupa ce blandul poet moare, opinia publica ravaseste imaginea "femeii fatale". Dar mult mai jumulita iese din casnicia cu celalalt... poet. Anghel, gelos ca un arab, o incuie in casa, o loveste, injura, jigneste... In toiul unei dispute, o impusca superficial, si crezand ca a omorat-o, se sinucide.
Lirism si delir.
Femeia mai traieste. Mult - pana la 80 de ani - purtand stigmatul femeii fatale.
Drama lor - azi - doar o alta poveste de octombrie.
"Intr-o buna zi, va trebui sa recunoastem ca ceea ce am numit noi realitate este o iluzie mai mare decat lumea viselor." - Salvador Dali
Probabil stiu ceva pictorii astia - daca si Picasso spunea "tot ceea ce-ti poti imagina e real".
Si realitatea e iluzie?
Ce e realitate si ce e iluzie?
Povestea indiana (reluata si de Herman Hesse in "Biografia indiana") releva intalnirea dintre un tanar dornic de inteleptire, Narada, si marele zeu Visnu. Narada nu intelege multe - nici cum te invaluie valul aparentelor, nici ce e cu Maya asta - misterioasa zeita a iluziei. In marea sa intelepciune, Visnu zambeste. Se opresc la umbra unui copac si zeul il trimite pe tanar in satul din apropiere dupa apa. Tanarul bate la usa primei colibe. O frumoasa fata ii deschide, il farmeca, il intoarce din drumul sau spre inteleptire, il ia de barbat, ii face mai multi copii. Barbatul e fericit, multumit - demult a uitat de visurile tineretii, de Visnu si de valul Mayei. Dar ei au uitat de el? O furtuna teribila ucide cu brutalitate familia omului. Disperarea, furia, neputinta il impresoara ca un vartej... Singur, atat de slab in fata durerii, Narada aude un glas: "Mai vii cu apa?". Glasul marelui Visnu.
Si el tresare din iluzie (vis) la umbra unui copac.
-Intelegi? E Maya!
Si Mircea Eliade sustine, prin eroul sau Swami Shivananda, ca nicio intamplare din lumea noastra nu e reala. Tot ce se petrece in cosmosul acesta e iluzoriu. Singura realitate e sufletul, unul si acelasi in om si in cosmos.
E oare posibil ca toate aceste fapte, intalniri, bucurii, dureri, toate aceste imagini frumoase si ingrozitoare, fermecatoare si pline de deznadejde, cu desfatari arzatoare si arzatoare suferinte sa fie un joc, aparenta, spuma, vis, sa fie Maya?
Oricum - multumesc ca voi toti faceti parte din iluzia mea, ca suntem umbre - alaturi - pe valul Mayei. Sa facem - macar - o iluzie de pomina. De poveste.
Ne ridicam si ne prabusim prin cuvinte.
Am ales, asadar, sa respir, gandesc, spun doar cuvinte ce deschid usa spre frumusete si putere.
"Multumesc" - ar fi unul. Foarte puternic - cale directe catre Dumnezeu si ingeri.
Am ales sa incep ziua cu "multumesc", iar seara sa ma gandesc la macar trei lucruri pentru care sa fiu recunoscatoare: ca am avut timp sa vad cateva frunze luate de vant, ca mi-am imbratisat copiii, ca am venit obosita de la scoala si acasa era cald, ca imi merge netul, ca beau ceai fierbinde uitandu-ma la filme siropoase... Intotdeauna exista ceva pentru care sa multumesti si in inima recunoscatoare va fi vara mereu (mereu marea, vacanta si iubirea).
Am ales sa le multumesc celor care imi zambesc, care ma iubesc asa impovarata de defecte, care ma incurajeaza, ma mangaie si ma fac sa rad. Multumesc celor care ma asculta, care-mi imprumuta carti, celor care gusta din ce gatesc eu, celor care au incredere in mine.
Se spune ca: "fiecare multumesc este, de fapt, o rugaciune".
M-am intrebat totdeauna ce te face sa iubesti/sa urasti/ sa placi/ sa eviti/ sa detesti/ sa admiri - un om. Ce reactii, ce impulsuri venite din alte vieti, din subconstient te fac sa accepti/ sa respingi o persoana? Se pot educa aceste sentimente? (adica, in sensul, sa-i agreezi pe toti, nu sa te crispezi doar cand ii zaresti!).
Mie mi se intampla ceva si mai ciudat. Detest si oameni care au pierit demult, pe care nu i-am cunoscut niciodata (nu mai vorbesc, asadar, de cei pe care ii resping fiindca ma enerveaza in direct). Unul dintre acestia este Titu Maiorescu. Nu mi-a facut nimic! (exceptand faptul ca a scris niste articole cu titluri kilometrice gen (ce-mi place exprimarea asta cu "gen") "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867").
Ca sa-mi mai treaca din naduf, am zis sa citesc despre Maiorescu - omul. Rau am facut! Antipatia s-a adancit afland ca a facut un copil cu Mite Kremnitz (femeia casatorita cu fratele sotiei lui, Clara), ca a scris in jurnal despre propria fiica (dupa ce aceasta a nascut) ca s-a labartat si uratit, ca si-a parasit sotia pentru o femeie mai tanara cu 16 ani decat el. Nu m-a imbunat nici macar faptul ca a doua casatorie s-a facut la Curtea de Arges, chiar in frumoasa noastra manastire (in care m-am cununat si eu, nestrabatuta de fiorul ca in 1887 in locul meu statea Ana Rosetti - alaturi fiindu-i glacialul si cerebralul Maiorescu. Barr!!!). Nimic n-a ajuns la sufletul meu, chiar daca mi-am imaginat freamatul orasului in care s-au cazat atatia oaspeti "cu mot", agitatia de pe bulevardul strabatut de zeci de trasuri, murmurul atator popi si protopopi ce au desavarsit unirea celor doi distinsi miri.
Ce am invatat eu din toate astea?
Ca si pe mine ma detesta cineva, indiferent de ce i-am facut sau nu i-am facut... Am insa o mangaiere: nefiind Titu Maiorescu - peste 100 de ani, pe mine n-o sa ma mai antipatizeze nimeni. Avantajele mediocritatii! (A! Inca o invatatura: sa vezi mereu partea plina a paharului).
P.S.: Melodia lui Leonard Cohen n-are nicio legatura cu ce am scris pe aici. Pur si simplu imi place!
Octombrie... un pic de vant, un pic de bruma, un pic de ploaie,... un pic de dulce.
Dulce pentru copilul din noi...
Dar pentru a-l tine mereu zglobiu, copilul acesta are nevoie de un dulce sanatos, raw - vegan.
De exemplu, pentru o rulada delicioasa cu mac sunt necesare nuci caju (tin departe cancerul de colon si ajuta la buna ticaiala a inimii), curmale (un adevarat izvor de energie, aliate cu cei ce vor sa mai piarda din greutate), unt de cocos (doua linguri), coaja de lamaie si mac (mac! mac!).
Curmalele se pun pentru 15 minute in apa fierbinte, apoi se transforma intr-o dulce pasta delicioasa. Nucile caju se mixeaza, se amesteca si pasta de curmale, si untul de cocos, si coaja de lamaie. Produsul se tine putin la rece, ca deh! trebuie sa fie mai taricel.
Dupa alte 15 minute se intinde coca (pe o folie), se presara semintele de mac amestecate si ele cu putina pasta de curmale, se ruleaza. Se mananca cu pofta, cu dragoste, fara griji - dulce sanatos!
P.S.: Aceasta reteta e recomandata mai ales viitoarelor mamici pe care le iubesc enorm.
Vara cu miresmele, dar toamna cu fructele...
Nu poti ramne in vara si in acelasi timp sa mangai, sa gusti fructele... ele sunt ale toamnei,
Toamna imi aduce aminte de Bucuresti, de vremea studentiei... Mult imi mai placea sa regasesc biblioteca Facultatii de Litere. Imi parea locul ideal - la care visasem ani de-a randul cand mama ma intreba cu disperare: "va intreaba de citit la matematica?". Nu, domnisoara nu ne intreba "de citit", si stiam ca mama are dreptate, dar nu puteam, NU PUTEAM sa las cartile. Asa ca visam la un timp al cititului.
L-am gasit intr-un octombrie. In Bucuresti - in uriasa, dar atat de intima, calda biblioteca a Facultatii de Litere.
Toamna imi aduc aminte de plimbarile lungi pe strazile cele mai ascunse, mai frumoase ale Bucurestiului, de Cismigiul unde-mi zambea cu atata dulceata toamna pe alei, de Dealul Patriarhiei.
Toamna imi aduc aminte si de compunerile tampite ce incepeau cu invariabilul: "toamna, cea de-a treia fiica a anului...".
Ma gandesc acum la toamna ca la o femeie adevarata ("picanta"), matura (de vreo 40 de ani) ce se imbraca fabulos, ce ia ochii tuturor... apoi cu gratie desavarsita se dezbraca de podoabe si danseaza goala prin ploaie.
Toamna cu melancoliile ei, cu surprinzatoarele zvacniri de vitalitate, cu mohorala si blandetea ei... spune povesti... Povesti cu printese iubite si inselate, cu printese capricioase, excentrice, frumoase, triste, egoiste... ca Maruca Cantacuzino.
Maruca a crescut cu sentimentul ca e diferita, probabil chiar era: inalta, delicata, inteligenta, dornica sa muste din viata.
La 18 ani se casatoreste cu unul dintre cei mai ravniti aristocrati: printul Mihail Cantacuzino. Devine doamna de companie a reginei Elisabeta, prietena a tinerei printese Maria, o rasfatata a saloanelor unde coplesea cu personalitatea ei.
Printesa iubitoare de intuneric, printesa admirata, e... inselata de sot. Cu tot soiul de femei. Cu insasi sora ei. Insa, destinul Marucai este sa starneasca pasiunea: geniul muzicii romanesti, George Enescu, se indragosteste de ea. Definitiv - dupa cum singur marturisea: "Pentru mine, a iubi este grav si, mai ales, este definitiv." Maruca e mandra de aceasta iubire, dar dupa ce ramane vaduva (printul afemeiat moare intr-un accident de masina), nu se grabeste sa oficializeze relatia. In plus, innebuneste de iubire din cauza unui barbat cu 13 ani mai tanar - Nae Ionescu - filozoful "la moda" al epocii interbelice. Ce-o fascineaza la profesorul Nae Ionescu? Demonismul. Marturiseste ca avea firea lui Lucifer, si - ca un fluture, Maruca era atrasa de foc. Focul iadului - cum se va vedea cand filozoful o paraseste. De neagra disperare - Maruca se mutileaza cu acid sulfuric. Cade intr-o adanca depresie - dar printesa inca e iubita. Cu ardoare. De marele Enescu - caruia ii intorsese (cu gratie de printesa) spatele.
Artistul paraseste Parisul (unde locuise si muncise in ultimul timp), dornic sa-si sprijine ingerul, "printesa iubita". Urmeaza ani de tratamente. Ani grei in care Enescu o sustine, incurajeaza, o iubeste. Definitiv - asa cum stia el.
Cand Maruca isi revine, se casatoreste cu omul ce i-a fost alaturi, dar detesta sa i se spuna "doamna Enescu". Ea nu poate fi decat "printesa".
Presimtind frigul comunist - cei doi se stabilesc la Paris. Pana la moarte, chiar grav bolnav, Enescu va da lectii, va sustine concerte pentru a asigura confortul "printesei iubite".
Maruca moare la 13 ani dupa barbatul care a adorat-o, chiar casatorita, chiar amanta altuia, chiar mutilata, depresiva, egoista, rea, intunecata...
Fabuloasa viata! Pentru noi - poveste de octombrie.
Pana la urma ramane doar povestea... durerea, nebunia, ardoarea pier ca un fum.
Dintotdeauna am fost fascinata de obiectele de altadata... Visul meu e sa rascolesc un pod cu povesti - povesti in cufere vechi, in fotografii de epoca, cu felinare, dantele, portelanuri fine, lampi... Si fiindca Dumnezeu e mereu atent la visurile noastre, am mostenit de la strabunica sotului meu o minunata lada de zestre ce ma predispune la visare.
Cutreierand pe net in cautare de chestii vintage care sa se potriveasca cu lada de basm - am descoperit stilul Shabby Chic, de fapt un stil feminin, boem, pastelat, cu nuante de odinioara, un stil ce a existat demult in mine, dar nu stiam ca e atat de popular... E mediatizat incepand cu anii 80 de catre designerul Rachel Ashwell... Satula de interioarele moderne atat de reci si impersonale, Rachel a redescoperit si valorificat chestii demodate din casa bunicii.
Stilul shabby (jerpelit, ponosit) chic inseamna culori pastelate (crem, alb murdar, cenusa de trandafiri, verde bland), in, dantele, materiale imprimate cu trandafiri, pernute, lampadare elegante, carafe, fotografii de epoca, margele, cosuri cu flori, boluri cu pietre albe si alte obiecte vechi, remangaiate, repovestite, regandite, revopsite, REIUBITE!
Un stil atat de confortabil, feminin, vaporos... Un aer desuet, dar fermecator. Sarmant.
Potopita pana peste cap de romantismul obiectelor jerpelite, m-am hotarat sa-mi creez cateva colturi Shabby Chic... In primul rand, am canapeaua - aspect usor (doar usor?) uzat, imprimeu floral... ESTE! Apoi lada strabunicii, niste pietre albe aduse de oameni dragi tocmai din Thassos, o cutie de bijuterii si inca niste nimicuri delicate, ponosite...
Si-a iesit ce-a iesit!
P.S.: Stilul Shabby Chic este legat in sufletul meu de cartile minunatei Jane Austen (pe care le-am jerpelit citindu-le si tot ma inspira).
Ce-as face toamna cand ploua...
M-as plimba cu iubitul prin ploaie. Amandoi sub o umbrela uriasa... Umbrelele pentru doua persoane mi se par cele mai incantatoare lucruri.
Odata, cand eram foarte tineri, eu si sotul meu am plecat la Busteni. Pentru prima data - noi, cu masina noastra. O dacie la mana a doua. Plesneam de mandrie. Era toamna. Ploua mocaneste si eram asa fericiti. Ne-am cazat la un camin preotesc primind o camera uriasa cu vreo 20 de paturi... Astazi m-as fi infiorat, dar atunci...
Ne-am plimbat pana tarziu prin ploaie... cum visez acum.
Intr-o cofetarie de pe vremuri am mancat cea mai buna placinta cu branza stropita cu ciocolata fierbinte... Si iar ne-am plimbat pana cand am fost totuna cu ploaia, cu baltile.
Sa nu racim, am cumparat o sticla de coniac si am baut-o (toata!) intr-unul din cele 20 de paturi...
A!!! Si de ce tineam atat de mult sa nu racesc... Asteptam un bebe... Si am baut - o jumatate de sticla de coniac. Sa nu racesc. Eram asa tanara. Ploua.
Cat e vara ma doare sufletul sa stau in casa...
Toamna ma adun... cu fructele, cu porumbul, cu strugurii... Toamna incep povestile... boaba cu boaba, picatura cu picatura... Dupa trei pahare cu vin, orice poveste ti se pare buna. Accept orice idee - daca e stropita cu un vin bun.
Dupa... o cana cu vin, dau si eu in mintea oenologilor, dondanind avizat: "un vin prietenos, barbatesc, dur, delicat, cu note de flori roz si tonuri mai intense de petale de trandafir, echilibrat, cu final lung (!!!), corpolent, retinut, ludic, insufletit, cu o usoara frenezie fructata, impunator, cu o nota lemnoasa, jovial... ca taraitul unui greiere (!!!)".
Se spune ca daca vrei sa ajungi la Portile Raiului, trebuie sa muncesti via sapte ani. Probabil, pe acolo misuna strabunii, Strabon scriind ca dacii cultivau via inainte de a practica plugaritul. Tot el sustine ca Burebista (indemnat de Deceneu) a poruncit defrisarea zonelor viticole. Pentru a pune capat euforiei strabunilor? Pentru a-i tine departe pe invadatorii atrasi de viile intinse? Adevarul e, desigur, la mijloc, sau.. intr-o cana cu vin.
De asemenea, se afirma ca:
...Hipocrate compara proprietatile curative ale vinului cu cele ale laptelui matern.
...in cel mai vechi manual de medicina (o tablita sumeriana de acum 4000 ani) vinul era baza prepararii tuturor medicamentelor.
...in Feng-Shui - ciorchinele de struguri releva lucrurile bune care stau sa vina, abundenta si fertilitatea.
...strugurii negri contin cel mai puternic antioxidant: resveratrolul.
...zeul vinului, Dionysos, s-a nascut in Tracia.
Stiind asemenea lucruri, cum sa nu te imbete mirosul viei, cum sa nu te bucure bautura aromitoare, calda ca o imbratisare, insinuanta ca o soapta, tumultoasa ca bataile inimi, toamna, cand franturi de vara iti mai trec prin suflet...
"Ateismul nu are sens. Cand ma uit la sistemul solar, vad pamantul aflat la distanta potrivita de soare pentru a primi cantitatea corespunzatoare de caldura si lumina. Asa ceva nu s-a produs din intamplare" - Sir Isaac Newton
Ai crede ca un pranz cu familia este cel mai linistiti lucru din lume, dar ai sa vezi cum iti ramane bucatura in gat cand, inocent, capsunelul tau te intreaba:
-Crezi in evolutionism sau creationism?
Dupa ce ai citit cateva carti, ai plans, ai ras, ai iubit, ai avut prieteni, ai mirosit flori, ai fost prin muzee, ai melodii preferate, parfumuri... nu poti decat sa raspunzi cu fermitate:
-Eu sigur nu ma trag din maimuta!
Dar copilul incepe cu "homo erectus si homo sapiens" - ca, nu stiu cum se face, la lectia asta a fost deosebit de atent - si e timpul sa-mi expun, ferm, teoria de mama (cea mai tare!). Omul alungat din rai desigur a involuat. Atat de singur, trist, macinat de remuscari, atat de slab, nu putea decat sa decada: fizic si psihic... A urmat un indelung proces de evolutie... continua inca...
Si apoi, daca, sa zicem, omul a evoluat din maimuta, de ce n-a mai evoluat nicio specie? De ce nu picteaza pestii? De ce nu scriu poezii caii? De ce nu compun arii vacile? Multe specii s-au adaptat, dar de evoluat - nici macar una. De ce a fost omul mai cu mot?
In plus, Mircea Eliade scria despre unele imagini comune tuturor civilizatiilor (care apar inclusiv pe portile maramuresene si pe vasele de lut de la Horezu): vita de vie ce urca la cer, scara la cer, sarpele cosmic - numite de el Axis Mundi - adica ceva-ul care leaga pamantul de cer - ceva-ul numit de catre oamenii de stiinta ADN - legatura noastra cu Cerul.
Ca sa fiu impartiala, am citit "Dumnezeu - o amagire", de Richard Dawkins, renumit biolog evolutionist, cunoscut si sub numele de "rottweiler-ul lui Darwin". Autorul promitea ca la sfarsitul lecturii te vei simti liber, fericit ca nu exista un Dumnezeu asupra ta. Dar ideea aceasta nu m-a facut nici bucuroasa, nici mai libera... Fara Dumnezeu, alaturi de oameni "fara niciun Dumnezeu", ma simt in pericol, coplesita... un animal care va fi ucis de alt animal... mai puternic.
Ca om, creatie divina, ma simt ocrotita de un Tata, ghidata, inteleasa, subtil sfatuita...
Si apoi, cat de evoluat ar trebui sa fie un maimutoi ca sa compuna asa ceva?
Daca ar fi...
Daca ar fi sa ajung vreodata in Istanbul, am sa ma rog si in biserica Vlaherne. Cu mine se va ruga fierbinte, cum o face de altfel mereu, si Maica Domnului... si poate... cu un pic mai multa credinta, o voi vedea... asa cum a fost zarita in anul 911 - la 1 octombrie.
Orasul (batranul Constantinopole) era atacat. Din cauza spaimei, biserica era plina- ochi si crestinii se rugau fierbinte. Atunci, cei alesi, bogati in credinta, au vazut-o pe Maica Domnului implorand cu lacrimi mila divina. In marea ei bunatate, a intins deasupra oamenilor speriati panza cu care-si acoperea capul, aceasta devenind in mod minunat - uriasa.
De atunci se cinsteste pe 1 octombrie - Sfantul Acoperamant al Maicii Domnului.
"Preasfanta Fecioara, acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau Acoperamant."
